Ani de zile am refuzat să văd Matrix-ul. Asta pentru că toată lumea văzuse filmul și, în general, refuz să fac ce face toată lumea. Înainte de a adera la un curent de opinie sau altul prefer să analizez o situație, să-mi formez un punct de vedere propriu, să caut informații din cât mai multe surse, astfel încât judecata mea asupra unui subiect să nu fie părtinitoare. Nu m-am grăbit să-mi schimb poza pe profil de pe Facebook cu „Je suis Charlie” pentru că, oricât de bizar ar părea pentru un jurnalist să spună asta, cred că libertatea de exprimare are totuși limitele ei. Åži acestea țin de bunul simț, de respect pentru credințele și valorile oamenilor. Foarte mulți dintre cei pe care îi cunosc s-au grăbit „să fie Charlie” pentru că așa era toată lumea pe net. Dar oare Charlie a fost un prunc atacat de un monstru?
Trăim în locuri și în timpuri în care religia nu mai înseamnă cât însemna altădată, în care glumele „cu popa” nu prea ofensează pe nimeni (nici măcar pe mulți preoți), ne place să credem că lipsa religiozității înseamnă civilizație și că cei mai mulți credincioși practicanți (indiferent de religie) sunt cel puțin înapoiați. Dar așa să fie?
O doamnă cu care sunt prietenă pe Facebook a fost de sărbători în vacanță în Malaezia, Singapore și Indonezia. Malaezia și Indonezia sunt țări în care religia majorității este islamul, iar în Singapore este una dintre primele trei religii practicate. Fotografiile pe care doamna le-a pus pe Facebook dezvăluie o civilizație ce pare de pe altă planetă, cu clădiri tradiționale lângă zgârâie nori, cu parcuri și grădini incredibile, cu fântâni arteziene futuristice, cu străzi și trotuare inexplicabil de curate, o lume în care pare să nu existe praful acela care se lipește la noi pe piele, pe parpriz, îți îmbâcsește părul și murdărește zăpada ce abia apucă să se aștearnă.
Să vă mai vorbesc de Emiratele Arabe Unite, de Dubai? Vedem cu toții imagini cu insule construite pe mare, cu Burj Al Arab – „singurul hotel de 7 stele din lume”. Ghici ce? Islamul este religie de stat. Bine, mulți veți spune: păi, normal, cu atâta petrol cred și eu… Dar vin și vă amintesc o veche vorbă: „Munții noștri aur poartă, noi…” Nu este vorba doar despre resursele naturale, ci și despre cum știe fiecare popor, fiecare stat să le gestioneze. Åži, vrem sau nu vrem să recunoaștem, religia are un rol important în aceste state. Mi-a plăcut și consider relevant comentariul unei doamne la postarea unei edituri despre o carte numită
„Am ucis-o pe Åžeherezada”: „Åžeherezada… până la urmă a fost modelul prin care era îmblânzită lumea masculină.. Răbdare și inteligență…Dar impunerea cu forța a democrației de tip occidental.. a născut monștrii extremismului…și s-a pierdut tot ce s-a câștigat.. Iar din orașele distruse.. din teroarea în care trăiește acum lumea arabă, amenințată și de extremiști și de occidentali.. oare cine a câștigat?..Da.. hai să o ucidem pe Åžeherezada.. să o înlocuim cu Cruduța și asistentele lui Capatos… simboluri democratice 🙂 „
Poate nu aș fi abordat din nou acest subiect dacă nu aș fi văzut o caricatură publicată de Charlie Hebdo și care mi s-a părut de-a dreptul dezgustătoare. Cei care mă cunosc știu că nu sunt o persoană religioasă, dar respect dreptul fiecăruia de a crede sau a nu crede în ceva ori cineva. Până la urmă, fie că suntem credincioși, agnostici sau atei, fiecare dintre noi avem totuși valori, principii, fără de care nu am putea duce o existență morală. În această caricatură, pe care nu o putem publica întrucât sunt convinsă că ar stârni mari supărări în rândul cititorilor noștri, apar Tatăl, Fiul și Sfântul Duh în poziții sexuale, cu figuri grotești, de nesuportat, de neprivit pentru un credincios. Îi întreb acum pe credincioșii creștini: mai sunteți Charlie? Mai credeți că libertatea de exprimare nu trebuie să aibă limite?
Celor care nu sunteți credincioși vă descriu următoarea situație. Să spunem că o revistă publică o caricatură cu mama sau tatăl sau sora sau copiii voștri. Să spunem că acea caricatură nu reprezintă doar portrete schimonosite, ci oamenii pe care-i iubiți sunt pur și simplu batjocoriți. Transmiteți publicației să nu repete gestul, dar gazetarii vă ignoră și continuă bătaia de joc, din ce în ce mai jignitor, mai absurd, mai grotesc. Probabil i-ați da în judecată în cele din urmă, dar ei ar câștiga în numele libertății de exprimare și ar continua să publice fotografii cu tatăl tâu sărutându-se cu un bărbat, cu copilul tău abuzat (pentru că Charlie Hebdo are o apetență în combinarea temelor religioase cu cele sexuale). Ce ai face atunci? Ce ai face dacă la oricâte mijloace civilizate ai apela ei nu se opresc, iar în jurul tău întreaga lume râde de familia ta? Ce ai face? Gândește-te!
Nu sunt avocatul atacatorilor. Este clar că ce au făcut ei este o crimă și dacă n-ar fi fost uciși ar fi trebuit judecați și condamnați. Dar nici jurnaliștii de la Charlie Hebdo nu au procedat corect. Ceea ce au făcut ei a fost de multe ori batjocură, nu libertate de exprimare. Pentru mine nu sunt martiri, așa cum i-am auzit pe unii. Sunt oameni care au forțat nota, au făcut o țintă din islam, o religie printre ai cărei adepți se știe că sunt extremiști capabili să ia vieți și să-și dea viața în numele ei. Ori, în atari condiții, ei au continuat nu să scrie glume, bancuri bune, ci să deseneze caricaturi care au depășit limita umorului și au intrat în zona batjocurii, a ofensei, a blasfemiei.
Este greu pentru un european al anului 2015 să înțeleagă gestul fraților Cherif și Said Kouachi. Dar vă spun ceva cuvintele „Inchiziție” și „Cruciade”? Începând cu secolul 11 și traversând tot Evul Mediu, Inchiziția a însemnat condamnarea (la moarte) a ereticilor, a celor care aveau altă credință decât cea catolică. Ereticii erau torturați și arși pe rug în numele credinței creștine, în numele lui Iisus Hristos. În Spania secolelor 15 – 16 evrei și musulmani au fost prigoniți și uciși, chiar după ce fuseseră obligați să se convertească la creștinism, considerându-se că, în ciuda convertirii „de fațadă”, practicau vechile lor religii. Cruciadele au însemnat războaie în numele religiei creștine, prima dintre acestea având loc la sfârșitul secolului 11. Ele au dus la așa-zisa cucerire a Constantinopolului (azi Istanbul) sau recucerirea orașului sfânt Ierusalim, aflat sub stăpânire arabă. Au fost însă „victorii” temporare, căci luptele pentru teritorii și resurse (mai ales!) s-au dus multe secole. Åži încă se duc, chiar dacă acum nu religia este pretextul, ci democratizarea. „Între termenii cruciadă și jihad există niște concordanțe interesante. În Vest, cuvântul cruciadă are conotații pozitive (de pildă, în aria politicilor sociale se folosesc cu succes termenii cruciada împotriva pauperității, cruciada împotriva drogurilor ș.a.m.d.), în vreme ce termenul jihad are conotații exclusiv negative, fiind asociat unui război sfânt mânat de fanatism. În lumea musulmană, termenul jihad posedă conotatii pozitive care includ și sensul de luptă spirituală împotriva propriei persoane.”, Marc Ulieriu – „Razboinici in numele Crucii” – descopera.ro
Am mai spus-o și-o repet: nu cred în teoria conspirației, dar n-ai cum să nu-ți pui niște întrebări când vezi cum forțele speciale franceze nu pot urca un delușor (chit că e echipamentul greu și iarba e alunecoasă), când afli că atacatorii erau supravegheați de multă vreeme și totuși nimeni n-a prevăzut atacul, iar directorul Charlie Hebdo era păzit chiar de poliție, dar cu toate astea a fost ucis. Åži mulți alții pe lângă el. Ceva nu se leagă și mă întreb: are cineva interese în industria de armament? Căci, nu-i așa, avem nevoie de arme ca să pornim războiul împotriva teroriștilor… Desigur, telefoanele, e-mail-urile, mesajele trebuie interceptate, căci pot fi o amenințare la siguranța națională a țărilor occidentale, nu? Fără mandat, desigur. O fi o nebunie, dar n-ai cum să nu-ți pui niște întrebări.
Pe de altă parte, cred că sunt condamnabile actele individuale, dar generalizările sunt întotdeauna periculoase. Să spui că toți musulmanii sunt de condamnat pentru că religia lor propăvăduiește violența împotriva creștinilor e ca și cum ai spune că toți catolicii sunt vinovați pentru că unii preoți au fost dovediți drept pedofili. Dincolo de felul în care suntem crescuți în familie, de modul în care ne influențează societatea în care trăim, răspunderea este întotdeauna individuală. Fiecare dintre noi alegem să facem ori să nu facem ceva. Desigur, unii suntem mai slabi și mai influențabili, alții mai puternici. Există, e clar, autori morali ai unor fapte, dar nu Hitler dădea drumul la gaze în lagărele de exterminare, ci un individ, care ar fi putut alege să n-o facă. Tocmai integrarea în masă, în turmă, ne face manipulabili, iar oamenii puternici se servesc de indivizi slabi pentru a-i determina să comită crime. Tocmai de aceea zic: GÂNDEÅžTE! ALEGE! CERNE! Nu fii marionetă, nu intra în turmă, nu te grăbi, nu fii masă de manevră! Nu fii nici măcar Charlie, decât dacă ești convins că asta e decizia ta și nu a altora, insinuată în conștiința ta prin mijloace subliminale (sau nu) de manipulare.
