După 50 de ani de dictatură românul cerea libertate. A ieșit în stradă, a strigat și-a pus pieptul în fața gloanțelor, pentru a se elibera de sub tiranie. Îi ajunsese cuțitul la os. Un singur partid, un singur conducator iubit, care clama dezvoltarea României cu românii morți de foame. Am făcut alergie la dictator. De la bancurile politice spuse cu perdea, la refularea care cerea pedepsirea conducătorilor îmbuibați ce impuneau românilor pâinea la cartela, nu a fost decât un pas.
Am încercat apoi să ne construim democrația. Mai originala, mai copiată de pe la alții, cu grijă însă ca istoria să nu se mai repete. Cu multe partide, cu separarea puterilor în stat, cu alegeri libere.
În anii scurși de la Revoluție puterea s-a împărțit frățește. Sub stindardul diferitelor partide, mai noi sau mai vechi, aceeași politicieni s-au succedat la conducerea țării. Un nume însă, a reușit să se impună și să facă istorie. Mai întâi cucerind Bucureștiul după prima campanie publicitară, care vindea contra voturi, bucureștenilor, un primar bun, pentru ca, mai apoi, rețeta să se repete și același personaj popular să devină președintele României. Un președinte pe cinste, ce sărbătorea victoria în mijlocul băii de mulțime care l-a consacrat, dând peste cap șampania cu același gest al muncitorului însetat de sticla de bere.
Comandantul de navă își vedea visul împlinit. Corabia numită România, naviga pe mările lumii sub comanda sa unică. Iar dacă cineva încerca să-i submineze autoritatea, lupul de mare obișnuit cu crizele de personalitate ale marinarilor declanșa războiul. Astfel, s-a luptat cu guvernul liberal, cu parlamentul pesedisto-liberal, cu justiția coruptă, până când i-a pus pus pe toți cu botul pe labe. Victoria partidului unic, ce aduna foștii feseniști vopsiți în democrați și foștii liberali vopsiți în pedeliști, a adus, în sfarșit, pacea pe corabie. Începea călătoria liniștită spre zările îndepărtate ale prosperității și democrației de nivel european. Totul era sub control. Comandantul ordona direcția de mers, parlamentul pregătea instrucțiunile în conformitate cu ordinele primite de la căpitan, guvernul tura motoarele, justiția se îngrijea să ducă în arest pe marinarii recalcitranți, iar serviciile supravegheau din umbră fiecare coltișor al corabiei.
Așa se scria istoria. Oameni de curte, iceriștii dădeau greutate intelectuală cuvântului marinarului șef. Degeaba se căznea opoziția, slăbită de trădări și dezertări, să arate abuzurile săvârșite de comandant. Degeaba își bateau gura ziariștii demascați de îndată ca oameni ai mogulilor. Poporul, orbit de soarele unor manipulari grosolane, l-a așezat din nou la cârma corabiei. Åži când parlamentul demonizat îl suspendase și când voiajul de cinci ani s-a terminat, iar comandantul a cerut din nou sa preia frâiele puterii.
Am crezut la Revoluție că o dictatură comunistă de jumătate de secol a ascuțit îndeajuns simțurile românilor, încât să simtă de la distanță orice înclinație spre despotism și control total. M-am înșelat amarnic. Iată-ne din nou în fața unei alegeri în care un personaj, socotit de unii carismatic și mesianic se confundă cu poporul român. „Poporul, Ceaușescu, România”, se scanda odinioară. „Poporul, Băsescu, România” se strigă din nou la comandă, când lupta împotriva tuturor accceselor de dictator ale președintelui se confundă cu lupta împotriva statului de drept.
Încunurarea principiului despotic al Evului Mediu, când Ludovic al XIV-lea clama „STATUL SUNT EU”, se repetă la început de secol XXI fără ca nimeni să simtă asta. Iar dacă ne gândim că în urmă cu doar trei decenii, Ceaușescu hotăra să înfometeze poporul pentru a scăpa România de datorii, în zilele noastre, comandantul suprem a redus cu 25% veniturile bugetarilor, a eliberat aparatul bugetar de câteva sute de mii de „trântori”, a crescut fiscalitatea pentru a scapa România din criză, iar ca rezultat, datoria publică a Romaniei s-a dublat în ultimii doi ani. Ce mai contează milioanele de români ajunși la limita sărăciei, școli și spitale închise, șomeri, firme aduse la faliment? În cifre stăm bine ne spune dom’ președinte și trebuie să ne mulțumim cu asta.
O întrebare se impune în aceste clipe hotărâtoare pentru poporul român. Merită România încă un dictator?
