Dacă m-ar întreba cineva: „Acum că l-ai cunoscut pe George Bostănică, ce părere ai despre el?”, n-aș ști ce să răspund. Am văzut câteva fotografii cu sculpturile lui, mi s-au părut interesante și am zis că ar fi bine să-l cunosc pe omul care le realizează. Dar întâlnirea cu domnul Bostănică mi-a dat peste cap ideile cu care, vrem, nu vrem, plecăm la drumul spre cunoașterea unei persoane.
George Bostănică vrea să-și nege latura artistică, deoarece, crede el, poezia, muzica, filmele și scrierile siropoase slăbesc spiritul unui bărbat. Cu toate acestea, a cochetat puțin cu muzica – a cântat la chitară, cu pictura, a scris poezii și, desigur, sculptează. Dar „sculptura e un mod plăcut de a muri de foame”, căci nu ies destui bani cât să-și întrețină familia. Așa că mai face și zidărie.
În mijlocul curții, un trunchi de copac albastru și năpădit de bureți își așteaptă forma. „Mi l-a adus cineva pentru o comandă. De trei zile mă învârt în jurul lui și nu-mi spune nimic. Lemnul trebuie să-ți vorbească. Au fost zile când am stat de dimineața până seara și am așteptat o idee, pe care poate să ți-o dea un ciot sau o curbură. Întotdeauna încep de la nas și apoi văd ce iese. La acesta deocamdată văd o trenă aici, în partea de jos…”, spune sculptorul din Jariștea.
.JPG)
Afirmă cu mândrie că e autodidact și faptul că a terminat doar 10 clase nu l-a oprit să citească, zice, sute de cărți. Povestește că de la 5 ani a fost crescut prin căminele de copii, pe la Vaslui, Bârlad și Odobești, după ce părinții săi s-au despărțit. „După ce am terminat 10 clase, Securitatea m-a trimis la mină pentru că mă plimbam cu un suedez. Apoi am făcut armata voluntar, că nu mă mai chemau și cu două luni înainte de revoluție m-am liberat. După revoluție, cât am văzut cu ochii mi-am luat vie și pe vremea aia ți-o lucra CAP-ul, tu trebuia numai să dai o cotă parte. Atunci am făcut mulți bani, mi-am cumpărat casa asta și datorită casei m-am însurat cu o femei beton”, povestește zâmbind.
Pe soție o cheamă Mioara, despre care spune că e o femeie credincioasă, care i-a dăruit doi băieți, ambii liceeni la Liceul cu Program Sportiv. „Eu sunt ateu, de-aș putea convinge pe toată lumea ar fi bine, căci argumente am”, spune fără ezitare George Bostănică. Speră totuși „să dea Dumnezeu” ca fiul său cel mic să nu mai facă atât de multe probleme la școală, căci e băiat bun, „a luat bronz pe țară la judo”.
În drumul spre atelierul care doar iarna are această destinație, căci vara e coteț pentru porci, zac abandonate două sculpturi crăpate – chipuri înlemnite și totuși de o expresivitate neașteptată. Înăuntru miroase cumplit, iar sculptorul autodidact spune zâmbind că după ce porcul i-a distrus canapeaua, căci numai pe ea dormea, i-a făcut totuși un coteț separat. Ia de pe un raft un album cu imagini ale sculpturilor lui Michelangelo, album murdar de pe care suflă praful. „Când am fost la Vatican și am atins acele sculpturi pe care puteai să simți parcă și porii pielii, am rămas uimit, a fost ceva fantastic. Eu acum încă orbecăiesc, dar vreau să-mi fac un stil ale meu. Băncile sunt brandul meu”, spune cu orgoliu de artist.
Ne arată grădina plină cu legume, unde eliberează câteodată gârla care-i aduce mâlul hrănitor, „așa cum făceau egiptenii cu Nilul” și spune că „asta e viață, nu zbaterea după bani; prefer să stau în grădină, mi-am luat destule țepe chiar de la prieteni, de la rude…”.
Asta e viața… Să faci ce-ți place, să nu-ți pese de gura lumii, să respiri aer curat pe pământul tău, care, dacă-l îngrijești și-l respecți, te hrănește sănătos și curat…
„Visul meu este să-mi fac o cameră cu pereți de lut și un pat cu saltea de paie… „, continuă și spune că abia așteaptă să iasă la pensie, deși n-a contribuit deloc la sistemul de pensii. Dar se referă la o perioadă când grijile bănești s-au dus, când copiii, inclusiv fata soției sale, vor fi la casele lor și când va putea să-și vadă liniștit de sculptură. „Atunci vreau să sculptez numai nuduri”, zice râzând și adaugă că deși nu are decât o sculptură în piatră, și aceea făcută „cu o șurubelniță și o pilă”, se gândește să se reorienteze spre acest material „pentru care nu trebuie să pup fundul nimănui”.
Își vinde produsele de la poartă, acolo unde mulți se opresc și-și fac fotografii. „Am avut o bancă ce avea într-o parte un nud de femeie. Nu pot să vă spun câți opreau și cum își făceau fotografii”, zice râzând, precizând că își promovează lucrările și pe facebook, la pagina Frumusetea lemnului. „Într-o zi a venit un senator de Vrancea și mi-a cumpărat două sculpturi, un călugăr și ceva abstract – o gimnastă. Dar nu știu cum îl cheamă, că era băiatul acasă, eu eram plecat”, spune sculptorul din Jariștea.
Înainte să plecăm ne povestește cum s-a tăiat cu flexul la picior și cum s-a cusut singur, „ca Rambo”. „Mă tratez singur, nu iau antibiotice, am leacurile mele”, afirmă și stă drept, înalt, cu pieptul bombat și umerii lați. Mi-l închipui cu bandană pe părul sur, cu șiragul de gloanțe pe piept și mitraliera în mână, vopsit cu însemne războinice pe față… Un Rambo din Jariștea în luptă cu sistemul, oricare ar fi el…
