Dacă nevoia sau întâmplarea vă duc pașii în clădirea din buricul târgului unde își are birourile o anumită cooperativă focșăneană care a supraviețuit în era capitalistă, veți avea impresia că ați călătorit în timp, înainte de 1989. Aceeași atmosferă tovărășească plutește în aer, aceleași uși din lemn maroniu, îmbătrânite acum de trecerea timpului, covoare persane pe jos, cam prăfuite, geamuri închise ermetic. Odată ajunși în camera de așteptare situată la intrarea în biroul directorului, veți observa repede că lipsește ceva. Mobilierul nu este complet. Ai vrea să te așezi dar, nu ai pe ce. Lipsesc scaunele. Simți imediat că joci într-un film cu proști sau într-o piesă de teatru absurd, de Eugen Ionescu, „Scaunele”.
Lipsa scaunelor are o explicație: unii tovarăși care se perindă prin anticamera respectivă, așteptând să intre la director, au probleme cu igiena personală și deranjează nasul fin al secretarei, care a decis să elimine acest obiect de mobilier din cameră, pentru a-i determina pe respectivii să aștepte la ușă și să nu îi otrăvească aerul vital. O altă explicație pentru lipsa scaunelor ar putea fi și o strategie a conducerii: oamenii se plictisesc de atâta stat în picioare și ies pe culoar, unde îi așteaptă, în colțul scărilor, un scaun vechi, dar confortabil. Sau, în cel mai bun caz, renunță de tot la întrevedere și pleacă.
Dacă reușiți să aveți răbdarea necesară de a aștepta în picioare mai multe minute și intrați în biroul directorului, și aici vă așteaptă o surpriză. Tortura continuă: nici aici nu sunt scaune, nici măcar unul, pe care să vă așezați, așa că trebuie să acceptați protocolul biroului și să conversați… în picioare.
