Reporter: Ați îndrăgit întotdeauna Limba română?
Daniela Plăiașu: Nu, nu am îndrăgit întotdeauna Limba română. Eu visam să fiu astronom și am studiat singură tot felul de cărți ciudate cu diverse legi fizice, în fine, o nebunie, însă talentul, cât poate fi, a decis. În liceu am fost la profil fizică-matematică, dar până la urmă am văzut că nu am pregătirea necesară și pasiunea pentru literatură m-a luat așa, din urmă. Venind la profesorul meu, emeritul profesor Constantin Ciobanu, nu știu câtă lume îl mai ține minte, am avut o discuție cu el și mi-am dat seama că am altă cale în viață. Nu mi-am dorit niciodată să fiu profesor, dar nu existau repartiții în altă parte. De fapt eu am lucrat la radio o perioadă, la facultate, la Radio Iași. Åži ghinion, a fost acolo un nucleu de oameni ai securității care au vrut să-l desființeze și atunci, când am terminat facultatea, a trebuit să mă înscriu pe linia Facultății și am ajuns profesor la Focșani.
Rep.: Ați întâlnit dificultăți ca profesor?
D.P.: Da, sigur. Eu așa cum le spun și elevilor mei cei mai deștepți: a fi intelectual este o cruce pe care o porți. Åži dacă poți să o porți cu demnitate este bine. Mai ales într-un stat ca România chiar este o cruce de purtat. Fie nu îți sunt recunoscute meritele, fie e o legislație care îți este împotrivă. De fiecare dată este ceva care îți aduce aminte că să fii intelectual în România este o cruce și că trebuie să fii și demn când porți crucea aia, adică să nu te plângi.
Rep.: Avantajele din această meserie?
D.P.: Avantajele sunt multiple. Este o carieră care din punct de vedere sufletesc te realizează ca om și ai și conștiința că aduci ceva bine, chiar dacă într-un ocean de rău. Această conștiință am avut-o și cu elevii mei care erau mai slabi intelectual, din 1985 până în 1989 și cu care am relații și astăzi de suflet. Sunt oameni de bază, oameni muncitori unii. Majoritatea elevilor mei din ’90 încoace sunt intelectuali și asta este, suntem într-o confrerie.
Rep.: Sunt stimulați elevii să obțină rezultate?
D.P.: Nu, la capitolul acesta n-aș zice că elevul este stimulat. Am avut rezultate, a fost și o situație mai specială, că avem această disciplină româna. Întotdeauna premiile au fost mai mici și copiii s-au simțit discriminați pentru că olimpiada nu e de anvergură, dar până la urmă sunt cei mai buni cunoscători ai limbii române, cetățenii noștri cei mai performanți în a folosi limba națională. Ca urmare, ar trebui să fie o egalitate între premii. Sunt foarte multe concursuri care nu sunt retribuite, deși sunt unii colegi care spun că nu ar trebui obișnuiți cu banul. Dar banul aduce demnitate. Åži în momentul în care un fotbalist este plătit, iar un intelectual este ignorat, nu avem cum să avem intelectuali de mare substanță și nu este bine pentru o națiune să-și disprețuiască intelectualii. Asta se vede exact după cum e România azi. Deci România azi, de la un colțișor unde nu e pusă bine gresia, de la asfalt și până la orice disfuncție din sistem arată că excelența în meserie nu este respectată. Dacă te duci în Elveția, vezi că acolo excelența în meserie este respectată. O spun cu o mare durere …
Rep.: Cum îi determinați pe elevi să citească?
D.P.: Făcând „Revista Noastră”. I-am dat-o unei doamne europarlamentar, care a fost foarte indignată. Mi-a spus „Cum puteți să torturați copiii să facă asemenea articole?”, ceea ce mi se pare extrem de amuzant, pentru că ai mei copii vin ei și îmi propun. Îmi propun spunând „Vreau să fac un articol pentru că am citit”. Nu am această problemă cu cititul la elevii de frunte, pur și simplu ei mă trag de mânecă. Iar pe ceilalți îi învăt să citească texte pornind de la un text foarte simplu, un text din Biblie. Îi învăț că textul acela e un vehicul, care duce sute de ani de cultură, de spiritualitate. Vorbele celui care a murit sunt sacre și în momentul în care îi învăț să vadă chestia asta și să vadă textul în profunzime, el va citi, pentru că se hrănește de acolo.
Rep.: Care este sentimentul dvs. atunci când un elev vine cu rezultate deosebite de la concursuri sau olimpiade?
D.P.: Din păcate sau fericire eu am și altă scară în afară de concursurile care mi se prezintă sau mi se oferă. În primul rând, pentru mine campionii campionilor sunt cei care reușesc să scrie la rubrica Eseu la „Revista Noastră”. Atunci mă bucur enorm, când îmi apare varianta finală a eseului, mă bucur enorm, este ca o sărbătoare. Evident că mă bucur enorm pentru cei care răzbesc, dar am și o echipă care nu răzbesc și atunci nu sunt la fel de buni ca ceilalți. Pentru aceștia am un discurs în care le arăt ce înseamnă a fi unici, pentru că ei sunt unici și e o apăsare această unicitate, pentru că a fi unic înseamnă și a nu fi înțeles. Nu neapărat că ești geniul neînțeles, ci pur și simplu nu intri în niște cadre. Pentru ceilalți mă bucur foarte mult. Am elevi care vin de la națională sau vin de la concursuri surprinzătoare, adică niște concursuri care vizează specializări mai ciudate. De pildă cum să promovăm cultura, cum vedem România peste 30 de ani. Åži în momentul în care vin de la asemenea concursuri cu rezultate sunt foarte mândră de ei, înseamnă că au o inteligență mobilă, pot să se acomodeze și pentru situații care nu sunt de literatură. Sunt mândră și de copiii care au rezultate bune la fizică, la matematică, viitorul sună bine, dar din păcate pentru țările în care vor lucra copiii ăștia, aici este drama României.
Rep.: Cum definiți proiectul „Revista Noastră” și ce înseamnă pentru dvs.?
D.P.: Acum doi ani de zile am muncit la acea antologie. Eu știam, am citit revista de mică, dar chiar și așa am fost foarte impresionată. Am citit din pagină în pagină, 5000 de pagini au fost. Revista îmi aduce și foarte multă amărăciune, pentru că nu este receptată cum trebuie, nu este finanțată, este foarte dificil. Pentru mine este o misiune. Mă simt datoare față de oamenii aceia care au pus bazele revistei și mă simt datoare să o fac să fie cât mai bună. Åži chiar îmi e foarte greu, dar am acea mulțumire de sine, că fac ceea ce fac.
Rep.: Mai participați anul acesta la concursuri cu „Revista Noastră”?
D.P.: Mai puțin anul acesta, pentru că anul trecut am fost foarte nemulțumită și jignită și personal eu nici nu reprezint revista anul acesta și nici nu o trimit. Dar nu e decizia mea, e decizia domnului director, a domnului director adjunct. Nicăieri anul acesta nu mai trimit revista, pentru că anul trecut am trimis-o la trei concursuri și nu am fost mulțumită de cum m-au tratat. Revista are deja foarte multe premii, are un palmares, nu cred că există o altă unitate școlară care să aibă un asemenea palmares. Direcțiunii nu mă opun, dacă va decide să o trimită la concursuri și va veni cineva să o reprezinte, nu am nimic împotrivă.
Rep.: Aveți amintiri comice cu elevii?
D.P.: Am o mulțime de momente comice. Acum îmi vine unul. Un elev, după lungile mele pledoarii după lectură ,mă întreabă: „Doamnă, dar de ce să citim atât de mult?”. Åži i-am zis că trebuie să găsești cartea aia supremă care să-ți pună punct, cartea supremă pentru inteligența ta. Åži m-a întrebat: „Dar pentru dumneavoastră care e cartea supremă, care v-a zis oprește-te, că nu mă pricep”. I-am răspuns că acea carte este „Critica rațiunii pure” a lui Kant. Am citit 100 de pagini și m-am oprit, este cartea pe care n-am terminat-o niciodată, pentru că mi-a arătat până aici, aici se oprește inteligența ta. Åži s-a dus copilul acasă, că are o bibliotecă, și a cerut tatălui cartea aceasta. Copilul era în clasa a VI-a, tatăl a încremenit. A spus că-i trebuie la școală, că vrea să vadă limita inteligenței lui.Copilul s-a chinuit s-a chinuit și i-a zis tatălui: „Am nevoie de un dicționar”. (zâmbind)
Rep.: Cum vă place să vă petreceți timpul liber?
D.P.: Nu prea am timp liber, în fine… Citesc și promovez revista la oameni care sunt la diverse universități din lume. Chiar aseară (n.r.-joi seara) am trimis-o și mă uitam așa că am trimis-o unui om care este profesor la Universitatea Lima, unui om care este profesor la Chicago, unui om care este doctor în informatică și absolvent al Sorbonei și care îmi este fost elev. Am trimis-o la Praga, în Qatar. Deci asta pentru mine este cel mai frumos. Îmi petrec timpul liber cu lucrurile acestea, plus că trebuie să fac corespondență și la revistă, pentru că altfel nu ai colaborări.
Rep.: Puteți îmbina viața de familie și profesia?
D.P.: Da. Acum am un ajutor nesperat în fetița mea, pentru că eu sunt mai înceată la computer decât ea, mă dă la o parte și mă întreabă ce am de făcut și mă ajută. Îmi corectează, îmi instalează softurile care trebuie, pentru că eu nu mă pricep, și mă ajută ea și atunci evident că am timp și pentru a găti și mă rog, ce mai trebuie să fac. Prăjituresc, dar mai puțin, mai mult clătitesc și gogoșesc, cu prăjituritul e mai greu.
Rep.: O melodie preferată aveți?
D.P.: Nu, am niște cântăreți preferați. Îmi place Edith Piaf, Adelle. Ascult mai ales când am timp. Bine, ascult mai ales simfoniile lui Beethoven, asta este deja o obsesie, încerc să mai tai. Am și un scriitor preferat, Murakami, despre care am mai scris și îmi pare rău că m-am oprit. Aș fi vrut să scriu mai mult, foarte interesant.
Rep.: Vă pare rău că ați ales această profesie, dacă ați putea da timpul înapoi ați face altceva?
D.P.: Nu, îmi pare rău că această profesie nu este retribuită. Există și o demnitate socială, pe care ți-o dă banul și la care eu nu pot să acced și asta este problema. Nu pentru mine, pentru că eu nu sunt o tipă atașată valorilor materiale, ci pentru copilul meu. Åži aici reproșez tuturor care au finanțat învățământul românesc. Au făcut ca copiii profesorilor să fie umiliți. Ceea ce e un lucru grav.
Rep.: Îi îndemnați pe elevi să meargă să studieze în afară?
D.P.: E opțiunea lor. Pot să le spun doar atâta: ce vei suferi dacă rămâi în România, ce vei suferi dacă rămâi în străinătate. Pentru că și situația de român într-o țară străină nu este tocmai roz. Evident că ei merg acolo ca specialiști, unii sunt chiar curtați, sunt retribuiți cu diplome, cu burse, am avut și elevi care au primit grand de cercetare pe numele lor, deci este enorm. Dar una peste alta, ești totuși român într-o țară străină. Nu insist pentru alegerile existențiale ale copiilor. Numai atâta pot să fac: să le spun că ei decid.
Rep.: Puteți să-mi dați câteva nume de elevi care au reușit în viață?
D.P.: Fosta mea elevă Monica Olaru, care lucrează la Universitatea din Chicago,vorbeam de acel personaj foarte titrat în informatică Nicolai Onusec. El n-a fost pe română, dar a fost secretar de redactie la revista L’ecole Supérieure du Paris. El era pasionat de literatură, dar a mers pe alt drum în viață. Era foarte talentat la română, dar l-a pasionat informatica. Vorbesc de Adrian Stoicescu, care este lector doctor la Universitatea București, Ioana Alexandru, care este specialist în comunicare și care cred că până la urmă va intra pe linie universitară. Sunt foarte mulți, Oana Bogzaru, Adina Ene, Noapteș Simona a fost remarcată la universitate, iar Oana are deja proiecte. Sunt foarte mulți, nu numai atâția și ei sunt numai stelele.
Rep.: Sunteți exigentă ca și cadru didactic?
D.P.: Nu prea. Eu pun note cam mari. Severitatea eu o am la aprecierile acestea. Adică le spun aici m-ai nemulțumit, aici m-ai supărat. Chiar dacă nota e mare, el știe că m-a supărat, m-a nemulțumit, că acolo a greșit. Åži dacă se îndreaptă, n-am nevoie de note mici. Uneori, este nevoie și de pedagogia notei mici.
Rep.: Care sunt principiile care v-au ghidat în viață?
D.P.: Primul principiu, poate pare un pic glumeț, este acesta: să nu mă plictisesc la orele mele. Deci, dacă eu ajung să nu mă plictisesc, sunt fericită, pentru că e clar că nu s-au plictisit nici elevii, în mare parte. Un alt principiu este să fiu cinstită, niciodată să nu mă cred Dumnezeu. Nu decid pentru copii, nu le dau soluția vieții, nu am soluția vieții, nu vând o marfă proastă în poleială. Mă mulțumesc să vând ceea ce pot să vând, într-o imagine cât mai reală. Nu e bine să minți copiii. Mi-aș dori pentru copiii aceștia să își găsească loc într-o societate în care să nu cunoască umilința de a fi intelectual, ci să cunoască respectul și o valorizare socială potrivită cu valoarea lor.
