Sunt un om cu coșmaruri. Săptămâna trecută, am avut unul crunt. Se făcea că băiețelul și fetița mea ieșiseră la plimbare cu niște vecini. Încercam să-i opresc, pentru că mergeau pe un trotuar plin cu guri de canal căscate imens, dar nu reușeam, imaterializată fiind. La un moment dat, băiețelul căzuse într-un fel de tub și groaza mi-a dat formă și greutate atunci, în vis, dar în ciuda disperării cu care încercam să-l scot, nu reușeam. Am auzit apoi strigătul fetiței, care căzuse într-o groapă adâncă. Pendulam nebună între cele două guri căscate în asfalt, nereușind să-l salvez pe niciunul, punctul culminat al acestui film de groază fiind atins când băiețelul a alunecat prin acel tub într-un fel de cadă plină cu apă, în care plutea cu ochii închiși. M-am trezit cu inima strânsă ca într-un pumn de fier, plângând înlăuntrul ochilor, încercând să-mi șterg acele imagini din minte. Am sunat-o pe sora mea, i-am povestit ce am visat și i-am zis că am decis să nu-i las niciodată, nicăieri, cu nimeni, în nicio tabără, în nicio excursie. Am glumit, desigur, dar a fost o glumă sumbră, amară, căci trăiesc cu teama semi-permanentă că li s-ar putea întâmpla ceva rău.
Åži îmi doresc să nu li se întâmple nimic rău, niciodată. Îmi doresc să crească sănătoși, fericiți, împliniți, să trăiască până la adânci bătrâneți, într-o lume bună, înconjurați de oameni buni.
Dar cum să scot răul din viața lor? Cum să mă asigur că totul va fi întotdeauna bine ?
În urmă cu foarte mulți ani, eram cu un grup la Cascada Putnei. La un moment dat s-a stârnit agitație mare. Aveam să aflu că un copil venit cu unchiul lui, se înecase. Îl căutaseră cu scafandri și un fel de lanternă uriașă, iar după ce l-au găsit, l-au pus într-un celofan și într-un portbagaj de mașină. Åži deși aveam doar vreo 20 de ani, mă gândeam la mama lui și la durerea imposibil de descris pe care avea s-o trăiască acea femeie.
Cum supraviețuiești după moartea copilului tău?
Vedeți dumneavoastră, eu nu mă mai pot uita la știrile despre copii cărora li s-a întâmplat ceva rău. Nu mai pot. Prefer să dau mai încet televizorul, să schimb canalul, doar să nu mai aud despre copii uciși, violați, dispăruți, maltratați, bolnavi. Åži, Doamne, parcă nu e zi să nu auzi despre altfel de cazuri, care mie îmi strivesc sufletul, căci, în ciuda eforturilor pe care le fac, nu pot, pur și simplu nu pot să nu mă pun în locul acelei mame căruia o bestie i-a violat și ucis fetița, a celei căreia câinii i-au omorât băiețelul, a celei căreia i-a murit fiul în urma unei operații de polipi sau a celei care a pierdut doi copii, după ce au fost trimiși acasă de la spital unde ajunseseră suferind de pneumonie, a celei căreia i-a dispărut fetița în urmă cu opt ani și care o așteaptă zi de zi, oră de oră, secundă de secundă, a celei căreia doi băieți i-au murit de cancer, a celei căreia fiul i-a fost ucis într-un accident de mașină. E o durere a tuturor acestor mame care mă macină și al căror drum prin viață nu-l înțeleg, fără copiii lor.
Probabil că-și găsesc alinare în Dumnezeu, în credința că undeva, cândva, se vor reîntâlni cu cei care au fost carne din carnea lor și sânge din sângele lor și suflet din sufletul lor.
Dar până atunci, cum trăiești când secundă de secundă știi că n-ai să-i mai vezi niciodată ochișorii, că n-o să-ți mai mângâie niciodată obrazul, că n-o să-i mai miroși niciodată părul, că n-o să-ți mai povestească niciodată întâmplările de peste zi, că n-ai să-l mai vezi împlinindu-și visele, ajungând ceeea ce și-a dorit să ajungă ?
Îmi povestea cineva că o femeie al cărei fiu murise după atacurile din 11 septembrie 2001, le-a spus jurnaliștilor care o intervievau că băiatul ei nu a murit la numai 30 și ceva de ani, ci a trăit din plin 30 și ceva de ani. Aș vrea să am această gândire pozitivă. Dar n-o am.
