Este denumit de tot mapamondul „Regele naiului”. Muzica sa este cunoscută pe toată planeta. A introdus sunetul naiului în toate stilurile muzicale, a transformat doina românească în rugăciune și a călătorit cu ea prin sufletele atâtor și atâtor popoare! Este câștigătorul a 120 de discuri de aur și platină și are peste 120 de milioane de albume vândute. Este singurul artist european care a câștigat două discuri de aur în SUA, a uimit omenirea din Australia până-n Canada, din Africa de Sud, până-n Europa. S-a întâlnit cu mari personalități ale mapamondului despre care spune că l-au apreciat și stimulat: împărăteasa Japoniei, președintele Franței, scriitori, mari artiști și muzicieni ai lumii sunt doar câțiva a căror trecere prin viața lui a imortalizat-o în cartea lansată în luna ianuarie, la Craiova. Este primul muzician care a cântat în Capela privată a Papei Ioan Paul al II-lea. Este singurul artist român care pe vremea comunismului a fost nevoit să plece în exil, după ce și-a dedicat concertele lui Dumnezeu. Își iubește țara și neamul cu sfințenie, consideră folclorul românesc sacru de la prima la ultima notă. Maestrul Gheorghe Zamfir, care aniversează anul acesta, oficial, 50 de ani de carieră – despre care spune că „sunt de fapt 67” – și care a cântat vrâncenilor cu prilejul zilei de 24 ianuarie, a împărtășit câteva dintre gândurile și convingerile sale, în cadrul acestui interviu. Alături de prietenul său, Ion Dichiseanu, așezat la o masă într-un restaurant din Focșani, maestrul Gheorghe Zamfir a vorbit cu pasiune și eleganță despre câteva dintre lucrurile, faptele, momentele, credințele, împlinirile și dezamăgirile care au alcătuit tumultul vieții lui extraordinare!
Gheorghe Zamfir: M-am născut într-o epocă a bucuriei, a fericirii de a mă manifesta. Înainte exista fericirea de a cânta! Dar am rămas puțini din această veche gardă… de aur se spune, a artiștilor pentru care publicul rămâne sacru, fără el n-am exista! A fost garda de aur, apoi garda de argint… Prin anii 90 a fost garda de bronz care mai cânta, totuși, din bucuria de a cânta. Și după aceea a venit garda de tablă, cântăreții de azi, care cântă din… necesitatea de a cânta. Deci eu m-am născut într-o epocă a fericirii de a cânta! Noi aveam idealuri… Azi, România nu mai are idealuri. Dacă întâlnești un tânăr pe stradă și îl întrebi: ai vreun ideal, ai vreun scop în viața ta? Unde se duce această Românie? Unde vrea să se ducă? Către ce se se tinde azi? Unul poate să spună, dom-le, eu vreau să mă unesc cu Dumnezeu. Vreau să descopăr adevărata religie, adevăratul sens al existenței. Vreau să descopăr adevărata literatură, vreau să cunosc sensul vieții… Vreau să cunosc filosofia, să știu limbi străine, vreau să ajung uriaș, mare, colosal! Dar nu, toți sunt goi, e un vid imens la tineri pentru că sunt debusolați. Eu, și prietenul meu, Dichiseanu, nu eram debusolați… Eram plini de avânt, eram plini de curaj! Aveam năzuințe! Când eram student, mă întrebau colegii și alții, că dădeam interviuri și atunci, ce vreți să ajungeți, aveți vreun ideal? Zicem: nu! De ce? Pentru că am cinci! Să ajung cel mai mare aici, cel mai mare aici, cel mai mare aici… Păi din cinci dacă-ți alegi unul, sau măcar jumătate, ești deja realizat! Bine, dacă te ții de el…
Reporter: Și dacă la atingerea acelor idealuri se muncește cu pasiune…
G.Z.: Fără pasiune, abnegație și voință nu există nimic!
Rep: Care a fost primul instrument care a apărut în viața dumneavoastră?
G. Z.: Mandolina și apoi acordeonul… Mandolina o am și astăzi, am păstrat-o. Acordeonul nu-l mai am. Mi-a dat-o tata cadou în 1953, anul morții „tatălui”. Adică nu tata, tata fizic, biologic, ci „tata” spiritual care era Stalin… Pe 6 martie a murit tata spiritualității mondiale comuniste. Tatucu. Stalin… Ne-a scos primarul din Găești, ne-a scos în piața din oraș ca să îngenunchiem și să plângem moartea și pierderea „ireparabilă” a tătucului. Eram copii, eram novice, nu știam noi (ce se întâmplă cu comunismul – n.r.)… Dar în niciun caz nu eram debusolați. Pur și simplu nu știam, după aceea am știut…
Rep: E mai bine să știi sau să nu știi?
G.Z.: E foarte bine să știi, pentru că dacă nu știi, rămâi prost. Care-i diferența dintre un prost și-un nebun? Nebunul tot mai are momente de revenire și de luciditate, dar prostul niciodată!
Rep: Apropo de Găești. Știu că ați debutat la stația de radioficare din Găești.
G.Z.: Iar ajung acolo, la limba aia de la difuzorul din cameră? Era o limbă acolo, stânga, dreapta… și strigau acolo: „aici, radio Moscova!”. Èšin minte și acum cântecul care ne trezea! (Cântă – n.r.)
Rep: Și cum s-a-ntâmplat să cântați acolo?
G.Z.: Păi eu îmi doream acordeonul, mandolina a fost un pasaj… Și când mi-a luat tata acordeon am înnebunit de fericire! Și toată ziua, toată ziua, dă-i la acordeon, mi-am descoperit acompaniamentul între bași și claviatură. Și așa, am câștigat… tot universul! Tot universul era în inima mea, pentru că învățasem, cucerisem! Alea cuceriri, nu… că m-am dus și-am stat la club noaptea trecută și am băut trei sticle de șampanie și-am dănțuit acolo…
Rep: Și naiul?
G.Z.: Naiul a venit la 14 ani. Cu naiul sunt de la 14 ani. După acordeon, m-am dus la liceu la București și acolo am descoperit naiul.
Rep: Mai există naiul primordial?
G.Z.: Naiul primordial uitați-l acolo, în cartea mea, care a apărut ieri (23 ianuarie a.c. – n.r.) la Craiova, scrisă de trei profesori doctori de la Facultatea de Sociologie, și acolo vorbesc de naiul primordial, cel făcut de zeul Pan… construit în mitologie. Dar naiul este de fapt instrumentul primordial, adică cel din care s-a născut sunetul planetar. Suntem o țară sacră, o țară binecuvântată și noi sperăm ca această țară să rămână în picioare așa cum și eu sper să rămân în picioare ca artist, să rămânem în conștiința acestui neam.
Rep: Ați plecat deseori în străinătate, dincolo de cortina de fier. Ați avut probleme din cauza asta?
G.Z.: Vai, păi din cauza asta am plecat în exil în 1982! Între 9-12 ianuarie 1982 am avut trei concerte la Ateneul Român, două cu orgă și unul cu grupul folcloric. Și atunci am dedicat concertele lui Dumnezeu. Am fost primul artist din România care am avut acest curaj nebun! Am spus, „dedic aceste concerte lui Dumnezeu care e în noi și în tot ce ne înconjoară”. Imediat, la două luni, a apărut „mișcarea transcedentală”, care vroia să construiască un grup care zicea că vrea să dărâme sistemul comunist și pe Ceaușescu! Care era grupul acela de nebuni sau de alienați, care să poată măcar să conceapă sau să pună pe hârtie măcar o idee, cum că sistemul comunist ar putea fi înlăturat! El s-a înlăturat, dar au fost alte cauze, alte scheme dinainte stabilite, nu așa dintr-o dată, înlătură guvernul comunist, mai ales cel al lui Ceaușescu! Când el era în culmea gloriei lui politice, era declarat zeul Carpaților! Geniul!
Atunci, în martie 1982 am plecat din țară. El (Ceaușescu – n.r.) a încercat să mă lichideze fizic, a trimis niște oameni, unul în Franța, altul în New York. Am venit în Montreal, am fugit în Elveția și acolo m-am ascuns o perioadă. După care m-am dus în Africa de Sud, primul artist român care am fost acolo. Era Apartheidul și România semnase acel acord în care să boicoteze Africa de Sud. Am dat acolo un număr de concerte cu un succes fulminant și când m-am dus înapoi în Europa… Când am plecat, pe pașaportul meu românesc nu s-a mai pus viza românească, că nu mi s-a mai dat voie, și mi s-a lipit de către germani o hârtie, pe care Germania a pus viza de intrare în Africa de Sud…
Și-am venit înapoi și ambasadorul României de la Bon – când Bon era capitala, că era RFG-ul, nu era încă Germania – mi-a zis, pe acest criminal și trădător de țară să nu-l mai văd, să nu mai apară niciodată-n fața mea! Eu eram acela: criminal și trădător de țară. M-am dus la Paris și am stat de vorbă cu ambasadorul României la Paris care era unul care a fost un an Secretar general al României la ONU… un bărbat frumos, înalt, superb, bine pus în politica… Corneliu Mănescu… Și mi-a zis: „Gheorghe nu te mai duce-n țară până la noi ordine. Deocamdată ești în exil. Că dacă intri, Ceaușescu te omoară”. Mi-a spus clar, așa cum mi-a zis și Ștefan Andrei, ministrul de externe al lui Ceaușescu, că nu mai există pașaportul, vizele s-au dus… Mi-au confiscat pașaportul. Atunci am înțeles că sunt în exil… Am stat până în 1990, apoi am venit în țară…
Rep: Cum a fost revenirea în țară?
G.Z.: O revenire timidă, dar când mi-am dat seama că evenimentele au luat o turnură pe care nu o speram… În noiembrie 1989 îi scriam marelui regizor care a făcut filmul „Ion, blestemul iubiri, blestemul pământului”, la care eu am făcut muzica, Mircea Mureșan. Îi scriam „Dragă Mircea, vom face Crăciunul împreună”. Deci cu o lună înainte (de revoluție – n.r.) eu bănuiam, cu flerul meu de artist, că se va întâmpla ceva. Că vor urma niște evenimente care vor schimba toată fața țării. Ei, a fost să fie așa, dar reîntoarcerea mea a avut loc în aprilie. Venind în țară, primul lucru pe care l-am făcut, i-am luat pe mama de mână, pe tata și nepoții, pe frate, și m-am dus în balconul Universității, care era cât masa asta. Abia am încăput acolo. Și cu limba și saliva făcută clei, limba lipită de cerul gurii, plângând în hohote, am vorbit 45 de minute. Și cu asta mi-am tăiat craca de sub picioare și ce-am trăit a fost iadul pe pământ. Care s-a terminat cu închiderea tuturor ușilor. În 1993 am plecat în al doilea exil, iar în 1997 am revenit. Aveam plămânii cât Carpații!
Rep: Sunteți singurul artist care ați fost invitat să cântați în Capela privată a Papei Ioan Paul al II-lea. Cum s-a întâmplat?
G.Z.: A fost un vis, un gând, pentru că eu i-am scris cardinalului Ratzinger, care a devenit mai târziu Papa Benedict al XVI-alea, care era mâna dreaptă a Papei Ioan Paul al II-lea. I-am scris lui, știind că fusese muzician, cântase la pian, ca și fratele cardinalului, o scrisoare de 13 pagini în care i-am spus: „Atenție, Excelență, la rock end roll, care a pătruns în templele sfinte și sacre… Dacă rock end roll-ul câștigă biserica, biserica catolică moare”. Am scrisoarea, am s-o public anul acesta… Și am venit la Roma, și atunci, cardinalul Ratzinger m-a introdus în Capela privată unde am cântat Ave Maria. Prima vizită a fost în 1988, când am cântat în Capela privată, și a doua 1989, când l-am înștiințat pe cardinal de pericolul muzicii rock end roll și jazz în catedralele catolice.
I-am propus papei ca noi, care descoperiserăm unirea naiului cu orga, ceea ce a fost o revoluție planetară ce a avut un succes uluitor, răsunător, cu sute de milioane de discuri vândute… nu ce se spune acum pe internet … I-am propus să cânt după discursurile sale papale, în turneele din Africa, din Asia și America Latină. A fost surprins în Canada de Mesa Păcii a mea, pe care am compus-o pe formă catolică, cu muzică ortodoxă, și am cântat în fața a 150 de mii de pelerini pe Câmpia de la Edmonton din Canada. Am diploma și scrisoarea… I-am propus ca naiul și cu orga să acompanieze discursurile sale, la final. Și am așteptat un răspuns. N-a venit niciodată. De ce? După aceea mi-am dat seama, după ani, că nu s-a acordat această favoare ca Zamfir, oricât de celebru eram eu, să cânte în slujbele papale pentru că veneam din ortodoxie și, cum se făcuse schisma cu catolicismul în 1054, marea schismă… Nu putea să mă accepte pe mine, oricât de însemnat eram… pentru că cânta un ortodox. Totuși, am făcut-o. După aceea am cântat…
Rep.: Sunteți artistul care a reușit să transforme cântecul românesc, în rugăciune…
G.Z.: Catolicii au fost singurii care mi-au deschis catedrale ca eu să pot să transform cântecul românesc în rugăciune. Să transformi un nai, venit de pe plaiurile dace, traco-dace, în instrument de rugăciune în catedralele și bisericile catolice a fost un act desavârșit de unire spirituală a celor două biserici, după schisma din 1054. Și ce s-a întâmplat, apoi? Un lucru extraordinar! Am fost chemat de către cardinalul Ratzinger să fac un disc de muzică sacră papală. M-am dus la Roma, am stat de vorba cu Arturo Sacchetti, care era organistul capelei papale, și am început să înregistrăm. Am înregistrat și a zis, nu mai aveți piese? Vroia să înregistrez câteva piese natale, nașterea Mântuitorului și așa mai departe… ceva din baroc, din epoca medievală. Ei scoseseră primul disc cu Vivaldi. Al doilea disc era cu Gheorghe Zamfir. Și am înregistrat, am stat acolo o săptămână. M-am întors la Paris și apoi am primit o scrisoare că trebuie să mai adaug niște piese. Eu, neavându-le, am început să compun. Le-am trimis și le-au acceptat imediat. S-a mărit discul ca număr de piese. Urma să realizăm acest disc cu muzică sacră, cu nai! Deși naiul era ortodox. Și eu tot ortodox. Nu s-a mai realizat discul pentru că Arturo Sacchetti a căzut bolnav, a avut o fel de pareză care a făcut să-i tremure mâna și n-a mai putut să cânte la orgă. Dar răspunsul Vaticanului cum că, chiar dacă nu pot să-l acompaniez pe Papa în turneele sale mondiale, mi-a oferit un disc de muzică sacră, este extraordinar!
Rep: Ați fost numit „Hendrix al naiului”. Cum au primit americanii doinele noastre?
G.Z.: Pentru americani, doina nu înseamnă nimic. Ei nu au decât bluesul. Adică, un fel de jazz. Simte-te bine, ușor, lent, așa… stropit în bogăție cu Bourbon și cu rock… Ei nu au înțeles muzica românească decât prin fenomenologia pe care naiul a reprezentat-o ca instrument unic, solitar și inimitabil. Americanii sunt… un popor de făcături. Niste spanioli, mai luăm de colo niște portoricani, niște albanezi, chinezi, coreeni, europeni și ai făcut un popor. Un popor de cum să spun… o amestecătură din asta și zici că ăsta este popor.
Rep.: Dar de manele ce părere aveți?
G.Z.: Maneaua la români este un lucru conspirativ. Este o conspirație făcută de către oculta hiperascunsă ca să contracareze tradiția noastră de milenii de folclor divin. Să fie clar, folclorul român este sacru de la prima notă și până la ultima. De la A la Z. Și s-a constatat că această cultură de 10 mii de ani nu se poate distruge ușor, că are rădăcini mult prea adânci. Deci, după mine maneaua este o conspirație ocultă ca cei care o cântă să fie scoși la înaintare cu orice prilej, la nuntă, botez, aniversare, Crăciun etc… și să creeze al doilea popor în România. Nu vedeți cum se strică limba noastră românească cu băga-mi-aș, face-mi-aș, cruci, morminte… și mai bagi câteva cuvinte țigănești și se duce toată limba noastră… Numai înjurături, numai huiduială și numai sex. Eu foarte rar aud acum studenți, tineret pe stradă sau în diferite spații, care vorbesc limba românească. Limba tineretului român este, acum, 70% pornografie și înjurături, plus americănismele care au pătruns aici, ca un tsunami!
Democrația este cea mai proastă teorie înțeleasă de români. Ea, de fapt n-a existat și nu va exista niciodată.
Rep.: V-ați gândit vreodată să înființați o școală de muzică?
G.Z.: Iertați-mă, îi spuneam și prietenului meu, Ion Dichiseanu „Măi Ioane, de ce alții au restarante, hoteluri de lux, cinci stele, șapte stele, o sută de stele, dar câte stele să mai aibă?! Și noi nu am avut posibilitatea asta? Măi, de ce n-ai și tu un restaurant? Uite, aș face și eu un hotel undeva, chiar la Focșani aș face un restaurant… Dar cum să-l fac, cu ce?”. La noi, politicienii au puterea, ei au forța financiară, ei au puterea și banii. Noi ce am avem? Am fost artiști. Pe noi nu ne-a interesat avuția, partea materială. Noi ne-am dăruit scenei, spectatorilor, noi am făcut artă…
Rep.: Asta este, de fapt, averea unui artist, a unui popor?
G.Z.: Este, dar nu mai este… Un popor fără cultură nu există, zicea Iorga. Degeaba încercăm, cârpim, ne luptăm… fără cultură nu existăm!
Rep.: Anul acesta aniversați 50 de ani de carieră?
G.Z.: 58… 60… Dacă acum suntem în 2014, și la 14 ani am intrat la școala de muzică din București la nai, dar eu cântam la acordeon de la 9, și la mandolină de la 7, că am urcat pe scenă cu orchestra de mandoline de la Găești la 7 ani, s-a căzut de acord că începuturile mele au fost la 7 ani. Deci, ca urmare, ar însemna că am 67 de ani de scenă. Însă, din punct de vedere al marketing-ului – că acum trăim sub marketing, sub branduri și nu mai știu ce – sună mult mai frumos 50 de ani, decât 67.
Rep: Prin ce evenimente veți marca această aniversare?
G.Z.: Se preconizează un concert mare la Ateneul Român în mai, un concert al sărbătoririi anului care a fost declarat „Anul Gheorghe Zamfir” din iulie 2013 până în decembrie anul acesta. Va mai fi un concert de anvergură la Sala Palatului, cu orchestră, cor, cu compozițile mele majore, Rapsodia divină, Mesa păcii și așa mai departe, pe care românii nu le știu deloc, și câteva alte premiere. De exemplu, vreau să organizez un master clas și ediția a doua a Festivalului Mondial de nai care-mi poartă numele. Prima ediție a avut loc anul trecut, la Sfântul Gheorghe, pe 23 aprilie.
