Când i se face dor de bucuria vremilor de altădată, pune mâna pe vioară și, cu arcușul mângâind pasional corzile, face să răsune văile ce-i înconjoară satul, răvășind amintiri dragi celor de-un leat cu el, și nu numai. Ioan Bentea, din Lăstuni, comuna Dumitrești, zis Bigi, poreclă trecută chiar și în scriptele primăriei, are acum 77 de ani. Și-a trăit copilăria sub semnul celui de-al Doilea Război Mondial. La doar 10 ani a fost tocmit argat. A luat drumul „pomului lăudat” cu Trenul Foamei, s-a îmbolnăvit dormind prin păduri, pe cetină de brad, dar viața i-a dăruit, în compensația suferințelor, talentul de a șterge tot urâtul lumii… prin muzică. Treizeci de ani a cântat și a înveselit viața vrâncenilor din zonă și astfel, acolo, nu e om să nu-l știe astăzi pe nea Bigi. Și n-ai zice, privindu-i degetele chinuite de artrită, că acest om, fost frizer în Dumitrești și cizmar cu atelier în propria casă, este, încă, un instrumentist atât de priceput! Dincolo de frumoasa sa familie, vioara, acordeonul și fluierul au rămas, peste timp, marile și statornicele lui pasiuni.
Apărută mai întâi ca fior, transformată apoi, pe negândite, în mișcare sufletească izvorâtă din propriile vibrații interioare, muzica s-a dovedit a fi, pentru nea Bigi din Lăstuni, o rațiune consistentă a întregii sale vieți! S-a îndrăgostit de ea iremediabil și pentru totdeauna pe la vreo 14 ani, ascultând vrăjit sunetele ce făceau lumea să salte de pe bănci la balurile din zonă, sunete miraculoase scoase de vioara lui Țampurică, „un viorist de la Chiojdeni. Cu el mai era unul, Topor îl chema, care venea la baluri cu femeia lui, cu țambalul”, își aminteșete nea Bigi. Vioara a apărut în viața lui ceva mai înainte, adusă în cătunul rupt de lume tocmai de la capitală, de „Grigore Rusu, care-a vândut-o cuiva. După ce l-am tot ascultat pe Țampurică cântând la baluri, m-am dus la băiatul care o cumpărase și i-am cerut-o pentru două săptămâni”, zice.
De unde să fi știut el că muzica trece și prin cuget, că ea este și gândire, că apăsarea arcușului pe coarde și potrivirea milimetrică a buricelor degetelor pe gâtul viorii dă melodia, a cărei perfecțiune depinde de tehnică și studiu? Băiatul de atunci n-a știut nimic din toate astea, ci doar că muzica pornită din suflet trebuie să se întoarcă tot în suflet, al lui și implicit, al celorlalți. Așa că a uitat complet de lumea din jur și s-a pus pe treabă. Timp de două săptămâni și-a înnebunit mama și vecinii chinuind, cu scârțâituri ce zgâriau creierul, bietul instrument, doar-doar o reuși să-l facă să cânte! La fel ca și acum, și atunci muzica i se părea o enigmă, un farmec, iar calea către ea trebuia să fie, dincolo de chin, la fel de enigmatică și plină de farmec. Și… a reușit! „În două săptămâni am reușit să cânt ceva eu singur, fără să mă învețe nimeni. Numai că băiatul mi-a cerut apoi vioara înapoi. M-am dus la un învățător care avea și el vioară și m-a lăsat s-o țin acasă să exersez. Și uite așa, când erau baluri stăteam lângă țigan și furam cum face, și treptat, am învățat dansurile și suitele care se cântau pe aici. Și-am început și eu să cânt la baluri… Și ce baluri se mai făceau pe aici!”, își amintește omul, cu nostalgie.
La bal, cu încălțările în traistă
Timp de 30 de ani, n-a fost bal la care nea Bigi să nu facă tinerii să dănțuiască până ce le ieșea foc din călcâie, de i s-a dus buhul arcușului său până în cele mai îndepărate locuri ale Vrancei. „Au fost mai mulți care au cântat cu mine, dar am rămas până la urmă doar trei, cu tobă, acordeon și vioară. Mai era unul, Țirică, la Sărbătorile Crăciunului usca bășica porcului, își făcea tobă și bătea în ea. Cântam peste tot, pe la nunți, pe la cumetrii, pe oriunde eram chemați. Iar de baluri nu mai zic! Era tineret mai mult pe atunci, nu ca acum, când au plecat care-ncotro… Veneau băieți și fete cu mamele lor aici la bal, tocmai din Tinoasa, Motnău, veneau din Dealu Lung, Poienița.. Își luau încălțările de joc cu ei și se schimbau când ajungeau la cămin… Mai erau unii băieți care nu-și luau, și făceau fetele pe picioare numai noroi. Dar era frumos…”, își amintește bărbatul, oftând… Și cum muzica și dansul deveniseră parte din viața Lăstuniului, înființarea unei echipe de dansuri care să aducă tot mai multe premii și diplome de pe la competițiile din țară a însemnat ceva extrem de firesc. „Mergeam pe la toate festivalurile care erau pe atunci, la Cântarea României, cum se numea… Mă duceam cu echipa de dansuri, eu singur, de cântam, că nu mai era nici țambal, nici nimic… Eram foarte pasionați, mi-aduc aminte că de la coasă mă duceam direct la repetiții. Mi-a plăcut și îmi place și acum vioara, și poate că puteam face mai mult cu ea dacă aveam posibilitatea să studiez undeva… Dar dacă eu n-am știut o notă… nimeni nu m-a învățat…”, e regretul vieții lui nea Bigi. Vioara, care a împlinit și ea 50 de ani, a rămas și va rămâne pentru totdeauna pe primul loc în clasamentul sufletului său chiar dacă n-a lăsat niciodată nici fluierul cu care cânta la clacă, și nici acordeonul „Hohner”, greu și îngălbenit de vreme, pe ale cărui clape au învățat să alerge și degetele lui Lili Leontin Bentea, unul dintre copiii lui.
Singurul copil al mamei, argat la 10 ani
Dincolo de partea artistică a vieții sale, nea Bigi este tare mândru, astăzi, de familia lui. Mai ales că începutul construirii ei îl datorează tot muzicii. „Ne-am cunoscut aici, în sat. Mi-a plăcut de el, cânta așa frumos. Și ne-am căsătorit”, spune, simplu, soția omului. Ea a fost mereu casnică, împreună și-au crescut frumos copiii, i-au dat pe la școli iar ei le-au dăruit bucuria de a avea nepoței. Și pentru că știa ce înseamnă greul, foamea și suferința, nea Bigi a muncit și s-a străduit ca ei să nu afle niciodată ce înseamnă toate acestea. „Aveam 10 ani când a fost foametea și m-a luat un văr cu el în Oltenia, de frică să nu-mi lase mie, cu acte, pământul, un frate de-al mamei la care eram argat, vedeam de 30 de oi. Cred că m-a luat gândindu-se că poate mor pe acolo”, povestește nea Bigi. Copil fiind, mărturisește că a plecat la drum cu credința că Oltenia e pe undeva pe-aproape de satul lui. Și-a mers până nu și-a mai simțit bietul, piciorușele. „Am plecat până la Râmnic pe jos, noaptea. Acolo ne-am suit în Trenul Foamei… Era prin 1946 și mâncare, deloc. În tren era mulțime de lume necăjită. Țin minte și astăzi că un gradat mi-a dat acolo, în tren, o jumătate de ou fiert și mie mi s-a părut că mi-a dat cine știe ce, așa m-am bucurat și așa foame îmi era! Am fost singurul copil la mama, tata murise. În 1946-1947, la noi mânca lumea numai zeamă de știr, lobodă cu ceapă… Se îmbolnăveau, mureau… Eu am plecat cu vărul, el s-a întors, iar eu am rămas șapte luni argat la Ionel Ciobotă din comuna Almăș, județul Dolj. Aveam grijă de boi și capre, dar măcar aveam ce mânca. Veneau săracii oameni de prin Moldova cu tot felul de lucruri, covoare făcute din lână, și le dădeau pe o baniță de porumb…”, își amintește nea Bigi.
A revenit acasă, timpul a trecut și-a avut norocul de a fi scutit de armată, fiind singur întreținător al bătrânei sale mame. „În 1954 am avut o cumpănă, am răcit tare de tot. Lucram la pădure, căram lemne cu boii statului. Stăteam zile întregi acolo și dormeam pe cetină, indiferent de anotimp. Când ajungeam la locul de muncă, prima grijă era să facem bordei și pătule unde era bradul cel mai bun, și să ne adăpostim… După aceea, am lucrat ca frizer cu juma de normă la Dumitrești, dar fără acte. Și am făcut și cizmărie, de care mă mai ocup și acum, am atelierul ăsta aici, acasă. Am și o mașină de cusut și mai cos pantaloni, sau ce i se mai strică omului… Din asta trăim, din vândutul fructelor și din crescutul animalelor. Că pensie nu avem niciunul”, spune nea Bigi.
„Nu mai ajunge deștiul ăsta pe gâtul viorii, unde trebuie”
De-o vreme – prea multă, după părerea celor care îi cunosc talentul – nea Bigi și-a închis vioara în toc, și-a așezat-o în umbra amintirilor, alături de acordeon și fluier, într-un colț al căsuței sale modeste. „De cinci ani n-am mai cântat”, a mărturisit cu emoție, când am poposit în curtea lui și l-am rugat să ne cânte. „Au trecut anii… Am artrită la mâini… Nu mai ajunge deștiul ăsta pe gâtul viorii, unde trebuie”, a zis cu năduf, așezându-și vioara sub bărbie. Și deodată, după două tușe timide ale arcușului pe corzile grațiosului instrument, notele au început să se lege tot mai sigure, până când cântecul a izbucnit ca o bucurie regăsită a sufletului său! Și nu poți să nu te întrebi ce ar fi putut deveni nea Bigi din Lăstuni, pe ce scene ar fi putut cânta, în ce orchestre și lângă ce artiști, dacă ar fi avut șansa să studieze! Și chiar dacă n-a fost să fie, totuși – ne-am gândit, privindu-l – câtă bucurie a adus vrâncenilor, zeci de ani, acest om subțirel și modest care a fost părtaș, prin muzica lui, la toate evenimentele fericite ale acestora!
„Muzica este timp sonor”, zicea un mare filosof român. Iar timpul, adunat în cei 77 de ani ai lui nea Bigi, înseamnă viață! O viață dăruită… sonor, prin talentul acestui instrumentist autodidact, celor mai fericite momente ale comunității în care s-au născut, au trăit și vor trăi mereu, grație memoriei vremilor, el și muzica sa!
