Cine n-are bătrâni, să-și cumpere, spune înțelepciunea strămoșească. Iar Ilinca Colniceanu, de 68 de ani, din satul Cerbu, comuna Jitia, nu face decât să întărească proverbul, prin talentul său special de a tămădui cu… ajutorul plantelor. Cât a fost vara de lungă, femeia a bătut în lung și-n lat înălțimile împădurite ale zonei, ca să adune din locuri numai de ea știute, acele plante numai bune să-ți aline durerile sau să-ți vindece ca prin miracol boli de care nu credeai a scăpa vreodată. Astăzi vă prezentăm leacurile pentru care Ilinca este căutată de mulți oameni din satul ei și din împrejurimi, și pe care le-a învățat, de nevoie, de la bunica ei, fostă moașă într-un cătun rupt de lume. Dar atenție! Așa cum ea însăși spune, „folosirea procedeelor naturiste nu trebuie să excludă consultul și recomandările medicului, ci să vină în completare”. În ediția de mâine a cotidianului nostru puteți afla de la protagonista acestui articol leacuri băbești folosite pe vremuri pentru vindecarea ficatului, impotenței și a altor afecțiuni, dar și pentru frumusețe.
Dureri de cap, arsuri, hemoroizi, negi, gripă sau mușcături de insecte? Toată Jitia știe că are leac pentru ele tanti Ilinca! Tușești, te doare burta, urechile sau gâtul? Ai infecție urinară, te dor dinții, oasele, rinichii sau ai probleme de potență? Poți da fuga la bunica ce locuiește acolo, la marginea satului Cerbu din Jitia, și care, mai cu-n ceai, mai c-o alifie, garnisite cu câte-un descântec sau doar c-o vorbă de duh, te face, zic sătenii care le-au încercat, ca nou! Și lucrurile nu se opresc aici! Sexagenara știe secretul preparării multor poțiuni și creme care luminează și curăță tenul, albesc și catifelează mâinile, întăresc podoaba capilară sau chiar o face, zice ea, să răsară pe creștetele de pe care a dispărut de tot!
Povestea de dragoste dintre Ilinca și plante s-a născut pe negândite, după ce toată copilăria a bătut luminișurile și pădurile împreună cu bunica sa, la adunat de flori și ierburi. „M-am născut într-o familie de oameni simpli, dar foarte isteți și veseli, iar bunica mea era moașă și iubea tare mult plantele. Locuiam în cătunul zis «Sub piatră», din satul Pleși, comunca Bisoca, ce era situat într-o văgăună, departe pe atunci de alte așezări în care să existe doctori… Așa că acolo se născuse de mult o adevărată tradiție pentru plante vindecătoare, fiind o zonă foarte izolată nu mergea lumea la medic. Când se întâmpla ceva, fugea omu ba la moașă, ba la țața cutare care aveau ele pregătite tot felul de leacuri băbești care știau că îl va face bine. La început eu n-am crezut în ele, dar cu timpul, după ce am văzut cât bine fac plantele oamenilor, m-am îndrăgostit de ele!”, mărturisește Ilinca.
Astfel, cu zeci de ani în urmă, în cătunul în care femeia a văzut lumina zilei, oricine era mușcat de șarpe, de exemplu, dădea fuga la țața Rada. „Se făcea un descântec în apă neîncepută, crezându-se că și apa aia are leac. În ea se punea frunză de alun și salcie albă, socotită ca fiind sfințită. Toate astea se băgau în apă, apoi se scoteau și se fărâmau cu piatra sau cu călcâiul și ce rămânea se punea pe rană. Și era treaba că în câteva ore, om sau animal, îi trecea! Se întâmpla foarte des ca oamenii să fie mușcați de șerpi pe la coasă, pe câmp”, zice Ilinca.
Ea povestește că în acele vremuri, prinși cu treburile, sătenii se oblojeau cu ce aveau mai la îndemână. Astfel, dacă se tăiau sau se răneau, dădeau pe rană cu…urină. Același procedeu era folosit și pentru înțepăturile de țânțar sau paianjen. „Așa era pe atunci, și hai să-l vedem pe unu dacă atunci când îl doare, nu pune orice!”, râde Ilinca.
Leacuri pentru eczeme, negi și tuse
În continuare, vă prezentăm câteva dintre leacurile pe care Ilinca a învățat să le prepare și să le folosească pentru tot soiul de afecțiuni. „Când avea omul eczemă sau făcea bube dulci, treceau cu suc de păpădie. Sau se descânta la ușa sobei cu apă neîncepută și cu spuză. Spuza este cenușa aia foarte fină care zboară de pe cărbune. De multe ori, se unge locul numai cu salivă amestecată cu spuza aia. Mai era o metodă, era un fel de lut la sobă, argila cu care se dregea ușa sobei. Femeile ziceau că se ia «cu deștiul îmbălat» și cu spuza argila aia, cu care se ungea locul. Omul nu se spăla și sub lutul ăla care se usca, se treceau și bubele”, spune Ilinca. Alt leac pentru bube și crăpături (la călcâie și la ugerul vacilor) era untul alb, adică untul foarte proaspăt din smântână dulce, în care se punea o plantă numită calofir, pisată. „De multe ori se mai amesteca acolo și scrum de cârpă de bumbac arsă”, completează Ilinca.
În ceea ce privește negii, aceștia trebuiau mereu descântați, iar apoi se număra înapoi, de la 9 până la „unul, niciunul”. „Se mai descânta în timpul cât toacă popa și se zicea «popa toacă, negii seacă» tot de 9 ori. Totodată, se atingea negul cu rostopască sau nucă verde de 9 ori. Și se făcea treaba asta de 9 ori pe zi câte 9. Unora le trecea în două, trei zile, altora în săptămâni. Oricum, oamenii își făceau și singuri. Am probat și eu asta și a dat rezultat!”, zice Ilinca.
Iar în ce privește tusea, femeia spune că bolnavul trebuie să bea în loc de apă, ceai de cimbrișor, patlagină, potbal, dar făcut mereu proaspăt, nu lăsat la frigider sau păstrat peste zi în cantitate mare. „Iar când tusea persista, se făcea sirop de ceapă: 3 cepe cam cât un ou, cu foile uscate și rădăcini cu tot, și de la alte 3 cepe moțul, codițele și frunza uscată. Toate astea se toacă, se fierb până se terciue într-o căniță cu apă și o linguriță de zahăr. Trebuie fierte sub capac, iar când se terciue se trec printr-o sită rară, se pune siropul într-o sticlă și de câte ori dai să tușești, iei câte o înghițitură. Cu sticla în buzunar plecau și oamenii la treabă, și copiii la școală…”, își amintește Ilinca.
Dureri de cap, de burtă, indigestii, febră și arsuri
Când pe un om îl apuca durerea de cap, se zicea că „a adormit în asfințitul soarelui și a prins soare sec”, râde tanti Ilinca. Pentru lecuire, suferindului i se dădea morcov crud. Bun este și ceaiul de urzici, zice ea, care trebuie descântat cu cărbuni care-și lasă spuza. Ilinca mai recomandă frecții ușoare cu plămădeală din sunătoare adunată în soarele iute (de la ora 10 la 14) sau dintr-o tinctură făcută din țuică în care se lasă la macerat timp de zece zile codița șoricelului, cimbru sau cimbrișor. „Bun este și uleiul de sunătoare, de nucă sau codița șoricelului. Se adună doar florile acestor plante, când sunt jumătate înflorite, jumătate boboci, se zdrobesc și se pun într-un borcănel cu capac. Uleiul de nucă se face astfel: se pun miezii uscați într-un găvan (o scobitură de lemn, cu scurgere) și se freacă cu o piatră netedă, rotundă, până devin pastă. Se storc într-o cârpă și așa iese uleiul 100% natural. Așa făceam pe vremuri și ulei de floarea soarelui sau sămânță de bostan. Era foarte greu”, zice Ilinca.
Pentru indigestii și dureri de burtă, spune că sunt indicate frecțiile „în mersul ceasului”, iar la final se pune un plasture dintr-o foaie de brusture amar. „Pe foaie se pune pătrunjel, câteva fire de leuștean, mentă și ceapă. Iarna, doar ceapă stropită cu una din esențele cu țuică, pusă la buric. Cel pe care-l doare doarme un somn bun și când se trezește este bine”, afirmă Ilinca. Febra, zice ea, scade cu ceai de codița șoricelului, soc (cules în soare) și cimbru sau cimbrișor. „Se mai pune compresă la picioare cu salvie și oțet. Dacă e grav, se ia o cârpă de in sau cânepă, se bagă în apă clocotită, se lasă puțin la răcit, se stropește cu esență din codița șoricelului sau coada calului și se înfășoară cu ea bolnavul”, explică bunicuța.
În ce privește situațiile în care un om s-a fript, ars sau opărit, pe locul cu pricina Ilinca zice că trebuie pus imediat ou bătut îmbibat în câlți de cânepă – „acum o batistă îmbibată în ou, pusă pe rană, dar mult ou”. „În caz că faci o bășică, trebuie spartă cu un ghimpe, niciodată cu acul! Bășicile trebuie înțepate, dar să nu fugă pielea de pe locul ăla. Apoi se pansează tot cu ou și în 7-8 zile omul se vindecă. Oul, dar și uleiul de orice fel, îmbibate în cârpă și puse pe arsură scoate focul. Acum mai ai o posibilitate: pasta de dinți”, zice Ilinca.
În ce privește arsurile grave, femeia dă rețeta alifiei „de la bunica”: se face un ceai concentrat din codița șoricelului, gălbenele, pelin, rostopască, petale de trandafir; se fierbe cinci minute („sau până zici Tatăl Nostru de cinci ori”); se strecoară ceaiul, se adaugă ceară de albine și ulei în părți egale; se răcește, se scurge ceaiul și „rămâne o turtiță moale în care se pune 1 linguriță de miere de albine și tincută de propolis. Înainte se punea rășină de zedar (pin – n.r.) în loc de tinctură. Deci, din ceaiul de plante, plus ceară, ulei, tinctură și miere iese o alifie fină care nu se învechește niciodată. O ungi pe o foaie de pătlagină (care se culege oricând, dar la o zi după ploaie) și se pune pe locul ars. Pui o foaie unsă, una neunsă și iar una unsă. În 6-7 zile locul se vindecă”, spune, cu convingere, Ilinca, precizând că alifia respectivă e bună și pentru mâini, călcâie și buze crăpate, precum și pentru ugerul vacilor.
„Plantele sunt o comoară, le respect!”
Despre multe alte plante tămăduitoare pe care Ilinca le cunoaște, le culege și le păstrează în saci de pânză, în cămara ei parfumată, veți citi și în ediția de mâine a cotidianului nostru. Ilinca povestește despre ele cu multă pasiune și le folosește de zeci de ani, cu multă încredere. „Plantele sunt o comoară, le respect! M-am îndrăgostit de ele după ce am avut nevoie de ele. Acum, orice-ar zice oricine, nu mă poate da înapoi! Am învățat de nevoie, dar am găsit în ele alinare, bunătate, sănătate. Vecinele mele la fel, vin și mă întreabă când au o problemă ce să folosească și le spun.. Alinare aduc plantele și la animale”, a mai spus Ilinca.
Despre o mulțime de alte leacuri tainice știute de această femeie, aflați în ediția de mâine a „Monitorului de Vrancea”.
