Odată ce pătrunzi în universul fascinant al Ilincăi Colniceanu, de 68 de ani, din satul Cerbu, comuna Jitia, realizezi, cu satisfacție, că modernizarea lumii rurale n-a reușit să îngroape în uitare acel segment de spiritualitate definitorie pentru orice etnie, popor, națiune: tradiția populară. Deși a făcut doar patru clase, această femeie a știut să-și umple singurătatea vremilor din urmă, cu o pasiune construită cu un entuziasm de nestăvilit: colecționarea de obiecte și costume populare. Mai mult, ea așterne pe hârtie de ani și ani, în rânduri rimate, „povești despre copilărie, povești auzite, legende locale, momente din viața noastră, a țăranilor”. Într-una din odăile căsuței sale așezată, parcă, de Dumnezeu, în mijlocul unui colț de Rai, Ilinca și-a amenajat un adevărat muzeu. Costume tradiționale, covoare, ștergare, cuverturi, batiste care au depășit cu mult suta de ani, precum și multe, multe alte obiecte uzuale din viața strămoșilor ce au populat zona, și-au găsit loc în cămăruța femeii, tăind răsuflarea oricui pășește în ea. Åži pentru fiecare, Ilinca – la care vin viitorii însurăței să le împodobească brazii de nuntă cu flori făcute de mâna sa – are câte o poveste. Åžtiută de toată Valea Râmnicului și ca fostă „vărăriță”, croitoreasă, tricoteuză, mamă a doi copii, bunica a trei nepoți, fost asistent maternal, această femeie este, după cum veți vedea, ea însăși o poveste…
Cum lași asfaltul și aglomerația Focșaniului și o iei în sus, spre Jitia, și de acolo tot mai sus, spre satul Cerbu, foșnetul lin al frunzișului din depărtări și izbucnirea verde a pădurilor începe să-ți bată-n suflet ca o promisiune a unui dar neștiut, dar așteptat… Părăsești șoseaua și urmezi ulița ce se strecoară, îngustă, printre case pitice, din lut, case din lemn sau locuințe moderne, cu mansarde și ferestre de la care râd mușcatele revărsate-n cascadă. Åži mergi, și mergi… Åži lași în spate, ca pe-o povară, orice semn al civilizației iar când îți rotești privirea peste întinderea însingurată ce călătorește mai departe de marginea satului, dincolo de islaz, până la înălțimile sălbăticite, când îți tragi răsuflarea și rămâi într-o contemplație mută, o portiță ascunsă-n ierburi înalte te îndeamnă, parcă: „Hai! Intră în poveste!”. Cum să reziști tentației?! Cu degete tremurânde, tragi zăvorul și cobori pe poteca bătută printre meri și pruni, spre căsuța tăcută, ce de acolo, de sus, pare îngropată în flori! Åži te trezești deodată acolo, în curtea aceea îngustă, înmiresmată, în care totul îți șoptește că viața curge… altfel! Ghicești cumva nostalgia altor timpuri ce răzbate nu doar prin porii lemnului bătrân, adunat meșteșugit în pereții scunzi ai casei, ci și din vocea femeii ce apare în deschiderea strâmtă a ușii. O femeie trupeșă, veselă, cu privire directă, francă, ce ți se lipește pe loc și pentru totdeauna, de suflet. „Bine-ați venit!”, zice bucuroasă. „Eheee… dacă vă povestesc eu toate cele, doi ani nu-mi ajung! Dar tare-mi place c-ați venit! Că așa am fost noi, familia noastră. Oameni veseli. M-am născut în satul Pleși, comuna Bisoca, îi zicea locului „sub piatră”. Åžapte copii am fost la mama și tata. Nu erau ei oameni bogați, dar erau veseli și ospitalieri, și așa ne-am învățat și noi. Păi tata, cu o mână mesteca în mămăligă și cu ailaltă cânta la fluier! Zicea, „când îți intră cineva în casă, zâmbește-i, că nu pierzi nimic!” Că necazuri tot ai, mai bine să știi să te bucuri de lucrurile simple”, a spus, râzând, Ilinca. Iar optimismul înrădăcinat acolo, în îndepărtata sa copilărie, dragostea de oameni și de viața lor – remarcabilă tocmai prin propria-i simplitate – i-a călăuzit pașii și sufletul de-a trecut, Ilinca, fără de veste, peste toate încercările existenței. Dar înainte de a ne purta, în cuvinte, printre toate acestea, ne-a făcut părtași la poveștile-mărturii aduse peste timp, de obiectele adunate în…
….Uimitorul muzeu din odaie!
Trei trepte. Trei pași săltați pe ele, până pe prispa joasă. Åži miracolul s-a produs! Acolo, în casa Ilincăi de la capătul satului Cerbu, odată cu ușa camerei comorilor sale, femeia deschide, fără de veste, și poarta timpului! Dintr-o dată, veșminte tradiționale, ii multicolore, fote și cămeși ajurate, abur de marame, coverturi înflorate, păretare, toate agățate cu dichis pe pereți primitori, întăresc istoriile aduse în contemporaneitate de păstrătoarea lor. Ea însăși înveșmântată cu costumul popular al străbunicii, cu ciorapi de lână în picioare și cu opinci strânse temeinic de glezne, cu fire lungi, încrucișate, din piele, pare ruptă din vremuri pitite după mai bine de o sută cincizeci de ani! „Am păstrat totul, din respect pentru bunicile și străbunicile mele… Am lucrat și eu costume, am țesut, uite… aici am fota cu care am ieșit prima dată la horă. Fișiul ăsta (o maramă neagră purtată de femeile tinere) l-am primit de la mama. Numai fetele purtau așa ceva, bâtrânele își acopereau capul cu marama asta neagră cu tulpan. Am și costumul tradițional de mireasă, iar după nuntă, uitați fota albă pe care trebuia s-o poarte tânăra căsătorită, plus cămașa cusută neapărat cu verde, simbolizând renașterea. Le-am păstrat, s-au mai ros ele, dar le am… Uitați cămașa de mire a lui bunicu, la poale e cusută cu ajur, foarte migălos. Covorul acesta are peste 130 de ani, e țesut cu lână vopsită natural. Cuvertura este din bumbac adus de pe câmp și tors de femei. Iar aici, vedeți ștergare pentru înmormântări, pentru moaște sau pentru învelit mâncarea ce era dusă la oameni, la câmp. Uite și batista de ginerică, are peste 100 de ani, o păstrez cu mare respect…”, spune, cu mândrie justificată, Ilinca.
În mijlocul acelei explozii de culoare, pe o masă, femeia păstrează de ani buni, cu sfințenie, obiecte din propria copilărie, unele dintre ele transmise din generație în generație. Astfel, cu ochii minții poți să vezi femeile altor vremuri călcând cămeși cu fierul cu cărbuni, scărmănând lâna cu „chepteneii”, punând-o, în serile lungi, de iarnă, pe mașina de tors, adunând-o cu pricepere pe fusul zvelt, din lemn, răsucind-o cu „drugii”, făcând-o scul cu „rășchitorul” sau ghem, cu „vârtelnița”. Cartea de vise îngălbenită, cu marginile paginilor ferfenițate trebuie să fi fost luminată în crucea zilei de lămpile „de cinci linii”. Iar după ce-și deslușeau visele, pesemne că femeile se grăbeau spre putineiul cu smântână, în care o băteau cu pricepere până se făcea unt. „Când plecau bărbații cu căruțele la drum mai lung, își luau cu ei bota, în care-și aduceau vin, că pe la noi nu se găsea. Își mai luau amnarul, cremenea și iasca cu care-și aprindeau țigările păstrate în tabachere ca aceasta, din tablă”, povestește, arătând, cu pricepere, cum se naște scânteia din lovirea celor două pietre. „Mai am aici butoiașul ce se împodobea cu boboci de flori și cel care-l purta, cinstea lumea prin sat, cu prilejul nunților. Aici e „banița lui Cuza”, are peste un secol, aici sunt ventuzele care se zice că trăgeau gripa din bolnav dacă erau prinse pe spatele lui. Åži aici sunt materialele din care fac eu flori cu care se împodobește bradul la nunți. Chiar zilele trecute am împodobit unul… Åžtie lumea că mă pricep și vine la mine. Că aici, încă se mai păstrează tradiția cu bradul”, explică Ilinca.
Åži pe un colț al mesei, pe o farfurioară, mai are femeia două bucăți de piatră înnegrită, lucioasă, răsucite straniu. „Așa ceva se scurgea pe pereții cuptorului scobit în munte, în care făceam pe vremuri, var. Le-am ținut ca amintire…”, zice ea.
Vărăriță, timp de 16 ani
Ați știut că pe vremuri, varul pe care noi îl cumpărăm acum, atât de comod, la găleată, și-l întindem pe pereți cu trafaletul, se făcea din pietre de var ce se găseau din belșug pe Valea Râmnicului? Timp de 16 ani, Ilinca, împreună cu soțul ei, asta a făcut: var. „M-am măritat la 18 ani cu un om pâinea lui Dumnezeu. Am luat-o cu el de la lingură, cum se spune, că tare mi-a fost drag… El făcuse cizmărie, mie mi-ar fi plăcut să lucrez croitorie, dar cum tatăl lui făcuse var, și se scoteau bani din asta, ne-am apucat și noi. Ne-am luat autorizație de „vărar” și așa am trăit 16 ani. Groapa de var era o scobitură de doi metri într-un mal. Ne duceam pe toată valea asta de adunam piatră de var, de la Jitia de Jos și până la Bisoca se găsește și azi astfel de piatră. Este și neagră, și albă, dar la început, pentru mine toate erau la fel. Oricum, o adunam, o căram, o ciopleam, o feliam, apoi o scuturam să nu aibă praf că nu ardea. Apoi o așezam în cuptor, băgam lemnele cu scobaciu (un fel de băț – n.r.). Dădeam foc și cam după șase ore ieșea flacăra deasupra, prin piatră, cam de juma de metru. De abia după 48 de ore de foc continuu începea varul să fie ars. Două zile îi trebuia să se răcească. De căldura aia, curgea din pereți un fel de smalț… ca ăsta pe care l-am păstrat eu aici. Trebuiau cam 12 metri de lemn pentru 48 de ore de foc. Am făcut bani din asta, așa am trăit, dar tocmai de la praful varului soțul meu a făcut cancer pe coardele vocale și acum 15 ani, a murit…”, a povestit Ilinca.
Dragostea de poezie și de copii
Ilinca are doi copii și trei nepoți care îi încălzesc și îi bucură sufletul, dar aceștia au plecat fiecare pe la casele lor. Rămasă singură după ce i-a murit bărbatul, a decis să-și dăruiască dragostea unui pui de om necăjit, așa că a devenit asistent maternal, pentru opt ani, al unei fetițe cu handicap. „N-am plâns după copiii mei cum am plâns după Alina, când a plecat. Când au adus-o nu putea merge, nu putea vorbi, avea bube, era alergică la tot… Dar pentru mine, după trei ani de singurătate, a însemnat Raiul pe pământ… Cu timpul am reușit de s-a recuperat. Acum are 19 ani, este elevă la Elena Doamna, m-a sunat de ziua mea…”, spune Ilinca. Acum este din nou singură. Singură cu poeziile sale. Le face de-o viață-ntreagă și i s-a dus buhul pentru priceperea cu care le pritocește. Povestește în ele momente autentice din viața satului, obiceiuri, legende. Descrie, rimat și inspirat, despre festivalurile folclorice tradiționale ce au loc în județ. Åži tot în versuri, de-a lungul vieții, și-a vărsat năduful sau și-a exprimat bucuria. „Scriu de când mă știu. Mai întâi am făcut scrisori în versuri, apoi poezii. Le am adunate prin caietele astea… De exemplu, iarna trecută mă supărasem așa tare pe zăpadă, că tot trebuia să fac pârtie, că i-am dedicat o poezie. În tinerețe i-am făcut o poezie și lui nea Åžtefan Spătaru. Venea să ajute să ridicăm casa și s-a luat de mine. Nu era să mă cert cu el, așa că i-am făcut o poezie și i-am băgat-o în ghete și s-a făcut de rușine… Altă dată, de bucurie că vine nepotul meu pe la mine, i-am făcut și lui o poezioară.. Am scris despre flori, pe care le iubesc mult, despre dorul de casa părintească, de dorul satului, de dorul alor mei… Chiar dacă am făcut numai patru clase, n-am să încetez niciodată să scriu!”, a spus, cu convingere, Ilinca.
Ne-am despărțit cu greu de femeia aceasta volubilă, sufletistă, sensibilă, care prin preocupările sale cu totul speciale, a devenit fără îndoială, una dintre vocile tradiției populare vrâncenești. Ea va rămâne mereu purtătoarea demnă a credinței în valorile strămoșești, către care și-a deschis nu doar sufletul, ci și casa… Casa ei pe dinafară modestă, năpădită de flori, dincolo de ușa căreia am trăit realmente, fascinația unei lumi de mult apuse. O lume a cărei flacără continuă să pâlpâie, încăpățânată, în căsuța de după portița ce ne-a chemat, tainic, să intrăm în poveste. O poveste magică a întoarcerii în timp…
