Lucrează în sistemul medical vrâncean de peste 20 de ani, perioadă în care a fost medic la Spitalul Municipal din Adjud, dar și managerul acestei unități. De 10 ani de zile, lucrează doar în domeniul privat, fiind unul dintre cei mai cunoscuți medici oftalmologi din Vrancea. Cel mai mult îi place să citească, iar în timpul liber ia cursuri de dans sportiv, alături de soția sa, tot medic oftalmolog. Astăzi vi-l prezentăm pe medicul Laurențiu Bodolan.
Reporter: Unde v-ați născut și unde ați copilărit?
Medicul Laurențiu Bodolan: În Vrancea, în Adjud. Acolo am și copilărit. Liceul l-am făcut în Bacău, iar facultatea la Iași.
Rep.: De ce ați optat pentru Medicină?
L.B.: A fost o opțiune legată de meseria mamei, care era asistentă în Ginecologie, ea m-a influențat. Eu fiind singur la părinți, am fost mai atașat de mama mea, văzusem destul de multe urgențe rezolvate de ea și așa am început să prind drag de meseria asta. Așa că am făcut la Iași, timp de 6 ani, facultatea.
Rep.: După ce ați terminat facultatea, ce a urmat?
L.B.: A urmat o perioadă comunistă tristă, în care Secundariatul a fost sistat pentru cinci ani. În acest timp am făcut medicină gene-rală, am fost medic de întreprindere la ISH. În cei cinci ani cât am fost medic la ISH, am făcut de toate, medicină generală. Singurele cazuri pe care le trimiteam mai departe erau cele oftalmologice. Mă depășeau complet, pentru că în Oftalmologie, dacă nu ai anumite echipamente în jurul tău, ești un simplu spectator. Am făcut și stagiatura la Spitalul Județean, unde am reușit să fac o șmecherie, ca să-i zic așa. Eu am făcut stagiul de Interne, stagiul de Chirurgie, după care următorii doi ani am făcut tot Chirurgie. Oportunitatea a fost pentru că se căuta medic pentru echipa de fotbal a Focșaniului, și nu prea dorea nimeni acest post. Eu am acceptat acest post, dar am pus condiția să fac stagiul doar pe Chirurgie.
Rep.: Atunci, de ce ați optat pentru Oftalmologie la Rezidențiat?
L.B.: A fost o pură întâmplare, pentru că în anul acela eram cinci generații de medici, fiind stopat examenul pentru 5 ani. Eu, inițial, am vrut să fac Chirurgie Generală, dar eram foarte mulți. Am ieșit pe locul III, la examenul de atunci și era un singur post de Chirurgie, acel post a fost luat, iar eu nu am vrut să mai iau nimic. Am trăit o mare dramă, dar am ales Oftalmologia deși nu știam exact ce presupune. În primul an de Rezidențiat, chiar am vrut să renunț, pentru că eu am făcut stagiul mai mult pe Chirurgie, era ceea ce-mi doream. Oftalmologia era microchirurgie, dar am avut noroc, pentru că am nimerit la medicul Cristea, care s-a ocupat de mine. Eu am făcut Rezidențiatul la București la Spitalul Clinic de Urgențe Oftalmologice.
Rep.: Să înțeleg că doctorul Cristea v-a fost mentor…
L.B.: El mi-a fost cel mai mare mentor și îmi va fi toată viața. El m-a citit că eu sunt genul care e determinat să învețe foarte bine sau deloc. Åži datorită dumnealui am rămas, pentru că, în primul an, aveam de gând să renunț și să mă înscriu la următorul Rezidențiat, dar și pentru că luase soția Oftalmologia am rămas. Doctorul Cristea m-a lăsat pe tușă câteva luni, pentru că îmi văzuse ușorul dezinteres. Dar, la un moment dat mi-a dat să operez un glaucom alături de soția mea și am început să prind drag. Încetul cu încetul, acest om m-a forțat să învăț tot ce se poate face în materie de oftalmologie. La plecarea mea din clinică eu știam să operez tot.
Rep.: După Rezidențiat ați venit la Spitalul Adjud. De ce Adjud și nu Focșani?
L.B.: Acolo, directorul Bercea m-a întâm-pinat cu foarte multă căldură. Asta era în 1991. Nu doar cu foarte multă căldură ci și cu dorința de a face o secție de Oftalmologie. Acolo nu era secție, așa că i-am dat o listă cu ce am nevoie pentru a munci și i-am zis că dacă nu le am în 6 luni, plec. Asta nu s-a întâmplat în 6 luni, ci în 3 luni au început să apară. A fost un om extraordinar, care s-a zbătut enorm. La Adjud am stat până în 2003. Nu am vrut la Spitalul Focșani, pentru că echipamentele nu au fost niciodată suficiente și nici nu sunt.
Rep.: Åži din 2003 ați trecut strict pe privat. Cum de ați avut curaj?
L.B.: Chiar mi-a trebuit ceva curaj, pentru că erau cu totul alte costuri. Pot zice că am simțit că m-am copt foarte bine și am fost obligat să plec, pentru că lucrurile în spital mergeau din ce în ce mai rău. Eram nevoit să car de la cabinetul pe care îl aveam din 1994 în Focșani, fel și fel de materiale sa-nitare, nici măcar mănuși nu mai aveau. Surpriza a fost enormă, pentru că veneau pacienții, iar eu fusesem nevoit să apelez la un credit pentru că aparatura era foarte scumpă. Åži după cum spuneam, surpriza a fost enormă, eu în octombrie am deschis și începuse să vină foarte multă lume. Medi-cina privată este o alternativă scumpă pentru pacientul român, dar este o alternativă, iar ei vin. Sunt alte spitale din țară, foarte bine pregătite, unde se operează la fel ca în mediul privat.
Rep.: În cei 22 de ani de când sunteți medic, ați avut vreun caz deosebit?
L.B.: Foarte multe au fost, fiecare caz e aparte, e impresionant. Å¢in minte cazul unui copil, când eram la Adjud, venise cu un ciob de sticlă înfipt în ochi, eu deja începusem să implantez cristaline, iar la tineri reacția imunologică este foarte puternică. Copilul deja venise infectat cu geamul murdar, am tras foarte tare de el, iar acum el a crescut, vede, nu în totalitate, dar vede. Mai sunt o grămadă de alte cazuri, toate m-au impresionat în felul lor. Foarte mult m-au impresionat cele cu o componentă socială. Bătrâni de-ai nimănui, lăsați în mizerie, pentru care am făcut operații pro bono. Am avut șansa enormă, când eram la Adjud, să lucrez aproximativ o lună cu un chirurg american. El m-a învățat și tehnica mo-dernă, dar mi-a adus cadou pentru pacienți, o sacoșă cu 300 de implanturi. Acele implanturi le-am pus la pacienți cu pro-bleme sociale, mulți fără să știe. Ieșeau din operație și erau uimiți că pot vedea, fără ochelari. Asta era prin 1995-1996. De-asta zic, cazurile sociale sunt cele mai impresionante.
Rep.: Ați fost și manager la Spitalul din Adjud…
L.B.: Da, timp de 3 ani. Plecase doctorul Bercea în America și m-a rugat să îi țin locul. După ce am ocupat această funcție am ajuns la concluzia și chiar am militat pentru asta în întâlnirile dintre directorii de spitale, că un doctor nu are ce căuta în funcția de manager. Este o mare prostie. El cel mult trebuie să fie consultant. Nu mi-a plăcut, erau treburi strict administrative pe care trebuie să le facă un economist. După trei ani eu mi-am dat demisia pentru că venise o Ordonanță a Ministerului Sănătății prin care trebuia să dăm afară foarte multe cadre medii. Eu am venit cu propunerea ca aceste cadre să fie detașate în zonele unde nu există asistență medicală, pentru a le oferi o alternativă, ei nu au fost de acord, așa că mi-am dat demisia.
Rep.: Despre viața personală ce ne puteți spune?
L.B.: Soția mea este tot medic oftalmolog, e colega mea de tură la cabinet. Avem o fată care trebuie să împlinească 30 de ani. Ea nu a vrut Medicina. Ea era echipată moral cu tot ce îi trebuia ca să fie un medic bun, în schimb nu era încântată de atmosfera de spital. Când era mică, am luat-o cu noi în București. A făcut grădinița și clasele I și a II-a acolo. Åži când eram rezidenți, după ce o luam de la școală, o țineam cu noi în sala de operație, dar nu a atras-o. Noi i-am zis clar să nu aleagă această cale doar pentru simplul fapt că noi eram medici. A dat la medicină, dar după un an a renunțat, pentru că a zis că nu e de ea și a plecat către pu-blicitate. Îi place la nebunie ceea ce face.
Rep.: În timpul liber ce vă place să faceți? Ce pasiuni aveți?
L.B.: Îmi place foarte mult să citesc. Citesc pentru sufletul meu și pentru meseria mea. În Oftalmologie e nevoie permanent să citești. Noi, oftalmologii din România, ne putem lăuda că suntem la același nivel cu cei din Occident. Nu există diferențe. Din acest motiv trebuie să fii tot timpul la curent cu noutățile. Datorită firmelor de medicamente poți participa la toate congresele, chiar și din America, fără să plătești avion, participare, nimic. Este un mare beneficiu. Sunt membru al Societății Europene de Cataractă și Chirurgie Refractivă, sunt membru activ, primesc toate noutățile. Îmi place să călătoresc, să joc tenis de masă, înainte jucam tenis de câmp. Fac și dans sportiv cu soția mea.
Rep.: Cu ce vă mândriți ca medic și ca om?
L.B.: Nu e vorba neapărat de mândrie, pentru că e un mare păcat. Pot zice că sunt mulțumit să performez în zona care a venit peste mine, nu am ales-o eu. Mă mulțumesc că m-am împrietenit cu această zonă și nu mi-am bătut joc de ea. Chiar mi-am zis clar, eu o să mă dau singur la pensie, în momentul în care constat o singură abatere de la reguli. Eu sunt mulțumit că am făcut exact ceea ce trebuia să fac. Ca om, ce pot să zic… Omul din noi este compus din mai multe părți, mulțumirea vine din echilibru spiritual, moral, etc. În momentul în care ai ales o cale și te simți echilibrat, în asta constă mulțumirea.
Rep.: Sunt persoane cărora vreți să le mulțumiți?
L.B.: Doctorului Cristea, pentru că a fost un om extraordinar și deși a făcut șmotru cu mine, asta m-a ajutat enorm. Un profesionist desăvârșit. Vreau să îi mulțumesc și doctorului Bercea, de la care am avut tot sprijinul și a făcut posibilă înființarea unui Compartiment de Oftalmologie și l-a dotat cu aparatură, cu tot circuitul. Mai este și profesorul Olteanu de la Clinica din București. El a fost cel care m-a învățat meserie, practic vorbind. Este o somitate. Era șeful catedrei. Are intervenții care îi poartă numele, intervenții în premieră. Era un ideal la care râvneai. M-a motivat foarte tare. Părinților mei, oameni simpli, dar care au ținut ca băiatul lor să nu se simtă frustrat absolut deloc. Nu m-am simțit niciodată inferior unui copil de avocat sau de doctor. Au fost niște părinți minunați.
