Emilia Perișan este educatoare de aproape 40 de ani. Are obrajii ușor brăzdați de trecerea anilor, dar este în continuare plină de energie și veselă. Întotdeauna zâmbește și spune că la cei 59 de ani ai săi, în mijlocul copiilor se simte ca la 30 de ani. Face parte din prima promoție a Liceului Pedagogic din Focșani, din 1974. Fiica unor oameni simpli din satul Mărtinești, comuna Tătăranu, Emilia Perișan a fost nevoită să se rupă de locurile natale pentru a preda la Popești. După ce a schimbat două unități de învățământ, a fost repartizată la Grădinița nr.2 din Popești, unde predă de 26 de ani. S-a căsătorit, are un băiat și este împlinită atât profesional cât și personal.
Reporter: De unde a pornit dorința de a alege acest profil?
Emilia Perișan: Când am terminat clasa a VIII-a vroiam să merg la un liceu sportiv, practicam atletismul în clasele V-VIII, mergeam la concursuri cu școala. Liceul cu Program Sportiv era tocmai la Galați și atunci, părinții mei au aflat că s-a înființat Liceul Pedagogic. Dirigintele, părinții, o doamnă învățătoare, care este vecina mea, mi-au spus că este o meserie frumoasă. Mie îmi plăcea la școală, eram șefa clasei, organizam cu colegele serbări. Îmi plăcea mie să organizez șezători, făceam concursuri, aveam o înclinație spre a organiza cu copiii diferite activități. După aceea mi-am zis să încerc.
Rep.: V-a plăcut la liceu?
E.P.: Mi-a plăcut foarte mult. Au fost cei mai frumoși ani: anii de liceu. Am avut niște profesori deosebiți, un diriginte foarte apropiat de clasă, de noi. Eram 35 de fete. Am învățat foarte multe lucruri bune și ne-am întâlnit și acum când am dat gradele didactice, tot cu dumnealor. Am avut o domnișoară de practică, domnișoara Calustian, foarte multă experiență avea. Am învățat foarte multe lucruri de la dânsa în practica pedagogică.
Rep.: Cum vedeți tânăra generație care e în sistemul de învățământ?
E.P.: Este diferit. În primul rând, au apărut aceste școli postliceale. Nu vreau să jignesc pe cineva, dar nu mai este aceeași pregătire. Pregătire practică nu există. Teoretic sunt pregătite fetele, dar practic nu. Acolo noi făceam practică pedagogică săptămânal. Acum mai multă teorie la clasă se face. Este vinovat sistemul în general. Ar trebui să rămână liceele pedagogice așa cum erau odată. Probabil că nici admiterea nu este foarte serioasă. Acolo, la Liceul Pedagogic, aveam și probă practică de dicție, dădeam examen la Istorie, pe lângă Matematică și Română, și se făcea carte într-adevăr. Ce am învățat în ăia cinci ani, mi-a ajutat foarte mult și când am dat gradele și defi-nitivatul, chiar. Eu mă duceam la pregătire, dar imediat îmi aduceam aminte ce am făcut în liceu. Eu am fost foarte conștiincioasă. La clasă niciodată nu vii fără să fii învățat. Dacă nu ai un pic de tragere de inimă și nu iubești copiii, nu faci nimic.
Rep.: Cum reușiți să îmbinați ceea ce a fost în trecut cu ceea ce este acum? Acum tot timpul apare ceva nou…
E.P.: Mi-a fost un pic greu. Avem aici și internet la grădiniță. Sunt o persoană deschisă. Åži copiii sunt altfel, sunt mult mai deschiși. Copiii înainte erau altfel, dar și condițiile erau diferite atunci față de cele de acum. Acum au introdus toate mijloacele media, ei au calculatoare. Sunt alte generații de părinți, cu alte concepții și trebuie să ne adaptăm și noi ce-rințelor că altfel nu se poate.
Rep.: Cum încercați să fiți pe placul copiilor, cum ajungeți la sufletul lor?
E.P.: Trebuie să te cobori la nivelul lor și dacă îi iubești, îi înțelegi și te cobori la nivelul lor, copiii imediat se atașează de tine. Dacă ești rigid și stai acolo la catedră, niciodată nu o să îi ai aproape. Åži așa le spun și la colegele mele, când îi preia. Eu le spun mereu că școala e o grădiniță mai mare. Doamnele învățătoare cunosc deja copiii, cerințele le știu de aici.
Rep.: La ce grupă predați?
E.P.: Combinată, de la 3 ani la 5 ani. Este dificil, cum ar fi învățământul simultan la clasele I-IV. Este dificil, deoarece pentru fiecare subgrupă este o anumită structură. Cei mici nu poți să îi ții mai mult de 15 minute în activitate, grupa mijlocie 20-25 de minute, cei mari la fel. Trebuie să îți gradezi în așa fel timpul, să îi scoți pe cei mici din activitate, este foarte greu.
Rep.: Cum preferați să vi se adreseze elevii la clasă?
E.P.: Nu am impus nicio regulă. Îmi spun doamna, mama, mamaia, copiii mai mici. Doamna de obicei îmi spun. Unii îmi mai zic Emilia, Emi. Cum au simțit ei mai bine așa mi-au spus. Am vrut să fiu mai aproape de ei. Înainte era doamna educatoare.
Rep.: Cum vă simțiți la grădiniță, având și o anumită vârstă, respectabilă?
E.P.: Am o vârstă și trebuie să o recunosc. Dar copiii mă fac să mă simt minunat. Câteodată mă gândesc că eu am o vârstă, dar nu simt. Simt că am 30 de ani, poate. Mă simt minunat aici. Când mă uit la băiatul meu și îl văd așa mare, realizez că am o vârstă… asta este… Este minunat să lucrezi cu copiii mici.
Rep.: Cea mai mare bucurie a dumneavoastră în profesie?
E.P.: Când îi văd că și la școală au rezultate deosebite și doamnele învățătoare îmi mulțumesc pentru lucrul acesta. De multe ori se întâmplă asta. Doamnele învățătoare îmi spun că prin contribuția mea se vede și la școală. Åži părinții, mă întâlnesc cu ei pe stradă și îmi spun că sunt buni copiii lor la școală și eu am contribuit. Atunci nu îmi mai trebuie nimic.
Rep.: Vin copiii să vă mulțumească?
E.P.: Când mai au pauze la școală sau scapă mai repede de la școală, ei vin pe aici, să mă viziteze. Este departe școala, dar în drumul lor vin aici. Până în clasa a IV-a, ei vin pe aici mereu. De câte ori mă duc pe la școală, mă duc și la ei în clasă. Ei se bucură când vin să îi vizitez.
Rep.: Considerați utilă această clasă pregătitoare?
E.P.: Clasa pregătitoare la noi s-a înființat în centrul satului și acolo trebuie să vină copiii de peste șosea și e foarte departe. Trebuie să îi aducă părinții și să îi ia. Era mai bine dacă se găsea o modalitate, dar oricum ar fi fost, unii copii erau defavorizați. În rest, părinții și copiii s-au obișnuit cu ideea. A fost mai greu în primul an.
Rep.: Un lucru deosebit s-a întâmplat în cariera dumneavoastră?
E.P.: Întâmplări legate de năzdrăvăniile lor, nu am avut un lucru așa deosebit. Schimburi de experiență frumoase am avut cu alte cadre didactice din Focșani, unde am avut rezultate frumoase. Åžtiind că sunt de la sat, nu s-au așteptat să fiu așa. Am rămas cam uimite. Când ai astfel de experiențe, normal că îți crește inima.
Rep.: Nu ați avut niciodată tendința de a pleca de la sat la oraș?
E.P.: Asta se întâmpla în primii ani de învățământ. Atunci aș fi vrut să plec de aici. Noi făceam practică pedagogică cu copiii de la oraș. Acolo erau alte condiții, alți copii și când am venit aici era o diferență. În primul rând condițiile materiale erau la pământ, grupurile erau mult mai mari, părinții nu prea se ocupau de ei, se duceau la munca câmpului și îi lăsau cu bunicii și trebuia să muncești foarte mult cu ei. Era goaznic, am avut program prelungit până la Revoluție.
Rep.: Ce v-a făcut să vă răzgândiți, să rămâneți aici?
E.P.: M-am căsătorit cu un băiat de aici din sat și am rămas aici.
Rep.: Dacă ați mai da timpul înapoi ați alege aceeași profesie?
E.P.: Mi-aș alege aceeași meserie, dar partea materială poate m-ar înclina să mă duc în altă parte. Salariile sunt mici la atâta vechime, eu am diferență de câteva sute de lei față de unul cu o vechime de zece ani. Este puțin la câtă muncă este și dacă faci meserie așa cum trebuie, este o muncă grea, te consumă foarte mult.
Rep.: Care a fost secretul succesului dumneavoastră?
E.P.: Munca, dăruirea, dragostea pentru copii, pentru a face ceva nou, pentru a schimba. Părinții trebuie să vadă o schimbare la copii, un concurs, o șezătoare. De multe ori am invitat părinții la activități și au fost foarte încântați. Nu se gândeau că se poate face așa ceva la grădiniță. Ei, obișnuiți cu cântece și joacă, au rămas cam mirați. Grădinița e o școală mai mică, prima școală. Așa îți apropii și părinții. Partea materială din școală cu ajutorul părinților am făcut-o. Un fond al clasei. A fost un părinte care ne-a introdus apă curentă. Sperăm acum să ne facem o toaletă în interior, că e foarte greu cu copiii micuți să îi scoți afară iarna. Cu ajutorul părinților am făcut multe lucruri. Åži comunitatea locală ne-a sprijinit, dar lipsa banilor a reprezentat o problemă.
Rep.: Arată foarte bine grădinița și în interior și în exterior, se aseamănă cu una de la oraș…
E.P.: Ne străduim și noi, ne-am străduit întotdeauna să ajungem la un standard mai ridicat.
Rep.: Ce faceți în timpul liber, aveți pasiuni?
E.P.: Iubesc foarte mult animalele, în special câinii. Am trei cățeluși, unul de-al meu și doi adoptați. Îmi place să lucrez foarte mult în grădină. Am o grădină de flori, o grădină cu legume. Citesc, îmi place foarte mult să citesc, mă uit la televizor, pe internet mă mai uit la câte ceva. Stau cu copilul meu.
Rep.: O să vă pară rău când veți ieși la pensie?
E.P.: Da, foarte rău. Aș mai vrea să mai rămân măcar un an, dar dacă vine altcineva cu toată dragostea cedez locul, pentru că sunt mulți tineri care nu au ce să lucreze. Mi-ar părea bine să vină cineva cu drag de muncă. Nu aș vrea să vin aici și să văd că s-a schimbat ceva în rău, aș vrea în bine. O să mai vizitez grădinița. Nu aș putea să trec prin apropiere și să nu o vizitez. Doar dacă ar fi o persoană mai rece sau mai distantă să nu mai vin…
Rep.: O să ajutați dacă o să vi se ceară o părere?
E.P.: Toate materialele aici le am, cărți de specialitate. Totul rămâne aici.
Rep.: A existat un copil care v-a rămas la suflet, un copil mai deosebit?
E.P.: Este un băiat care a terminat o facultate de silvicultură, foarte respectuos, de câte ori mă întâlnesc cu el discutăm și își aduce cu drag aminte de grădiniță. „Doamna și dumneavoastră ați pus ceva acolo”, îmi spune. I-am învățat să fie ambițioși, să muncească. Dacă nu ai o înclinație spre meserie, nu te duce acolo. Poți să te duci unde vrei, dar lucrul acela să îl faci cu drag și pasiune.
Rep.: Este greu pentru copilul de la țară să ajungă departe, să își facă o carieră?
E.P.: Este mai greu, nu că ar fi copiii mai slabi aici față de cei de la oraș. Nu. Sunt copii foarte buni la noi la școală. Dar probabil că le trebuie și o bază materială, pe care ei nu o au de la părinți. Din cauza asta se pierd. Este foarte greu, mai ales dacă lucrează numai un părinte sau lucrează în agricultură este foarte greu. Mulți au abandonat din cauza asta.
Rep.: Înainte erau altfel condițiile?
E.P.: Erau niște reguli în familie care se respectau, respectau ceea ce ziceau părinții. Acum părinții sunt preocupați de muncă pentru a le oferi copiilor tot ceea ce este necesar. Am familii care se ocupă de copiii lor și se vede asta la clasă și sunt părinți care nu se ocupă de copii așa cum ar trebui. Se ocupă să meargă la serviciu, să vină acasă, să le dea să mănânce și s-a terminat.
Rep.: Ce reguli aveți la clasă?
E.P.: Să nu vorbești cu voce tare în timpul activităților, ci în șoaptă, să ne strângem jucăriile, să nu ne jignim între noi, să nu vorbim urât. De aici se formează comportamentul lor pentru viitor. Citim mereu regulile. Le spun părinților că dacă acasă nu continuăm ce se face aici, atunci s-a rupt lanțul. Majoritatea înțeleg. Aici trebuie să fii și un pic exigent cu copiii, îi drăgălesc, dar atunci când e un lucru serios trebuie să înțeleagă. În viață trebuie să facem și lucruri serioase. Sunt micuți, dar le rămâne ceva în minte.
