Un gest simplu, și atât de firesc încât nici nu-l mai băgăm în seamă – acela de a apăsa seara pe întrerupător ca să aprindem becul – este complet străin celor câțiva săteni care au mai rămas în cătunul Palanca, din comuna Vintileasca. Ca niște „ultimi mohicani” ai unor vremuri înțepenite în timp, ei au trăit și Paștele acesta doar la lumina lumânării, la fel cum își petrec, de altfel, toate serile de zeci și zeci de ani! „Mulți au plecat unde este curent electric… E greu să ai copii care să învețe la lumina lumânării, cum au învățat ai mei… Trăim fără frigider, fără televizor… Mulți ar veni aici să-și ridice case, și din Vrancea și din alte județe, dar pentru că nu-i curent, renunță… Am făcut cereri să ne pună și nouă curent când s-a tras la Poiana Stoichii, dar degeaba… Pentru noi, aici, ar fi suficient să se monteze sus în deal un transformator, și așa am putea aprinde și noi becul. Că cică suntem europeni, dar trăim ca-n epoca de piatră!”, a spus Tudora Corcodoaie, de 51 de ani.
Risipite într-un peisaj de o frumusețe ireală, cele câteva căsuțe ale ultimilor locuitori ai punctului denumit Palanca, din Vintileasca, par să îmbie doar la destindere și relaxare. Privite de sus, de pe drumul rămas încă neasfaltat, înconjurate de garduri din lețuri și mai apoi de pajiști largi pe care pasc, acompaniate doar de ciripitul păsărilor pădurii, oile, te duc cu gândul la penelul măiastru al unui artist Dumnezeiesc, ce le-a trasat pe o fațetă a lumii noastre, încăpățânat să demonstreze că într-adevăr, „nemurirea s-a născut la sat”…
Nemurirea ca nemurirea, dar nu și evoluția, ni s-a relevat brusc, odată ce am pășit pragul căscioarei Tudorei Corcodoaie. O femeie uscățivă, cu mersul ușor aplecat, cu buzele strânse într-o tristețe mută și gesturi masculinizate de prea greul supraviețuirii în singurătatea splendidă a zonei… „Am rămas aici doar eu și mama de 77 de ani. Bărbatu-i mort. Băiatul și fata au stat aici cât au stat, după aia s-au dus la lumină, sătui să tr㬠iască fără frigider, fără televizor, fără mașină de spălat, fără nimic… Toată lumea care trece pe aici zice că-i foarte frumoasă zona, unii au și cumpărat și și-au parcelat terenurile dar nu mai vin să construiască, fiindcă nu este curent electric… Vai de viața noastră, că nu-i simplu deloc să trăiești așa, la lampă sau la lumina lumânării. Care-au fost s-au dus, care-au venit și-au cumpărat, n-au mai construit…”, a spus Tudora.
Aproape opt decenii la lumina lămpii
Am cuprins dintr-o privire întreaga odăiță în care-și petrece Tudora zilele și nopțile, alături de septuagenara ei mamă. Două paturi așternute cu cuverturi țesute de mână, o masă pe care odihneau, la vremea vizitei noastre, cozonaci rumeni, asortați cu ouăle roșii rânduite-ntr-un castron, lutul pereților acoperit ici și colo cu păretare tradiționale și ștergare cusute în modele multicolore și… un tablou. Un tablou improvizat de sub sticla căruia, din zeci de fotografii, zâmbeau pentru posteritate copiii, nepoții și toți cei dragi femeii, alungați de acolo de întunericul necivilizației. „Băiatul stă pe Pod, cum se zice aici, s-a dus unde e curent electric… că are și el doi copii și vrea să nu-i chinuie cum s-a chinuit el cu școala. Fata la fel, tot doi copii are. Stă la Crucea, spre Vintileasca, încolo, tot din cauza asta… Dacă ar fi fost curent electric, și-ar fi făcut și ei case tot pe aici, am fi fost aproape unii de alții, dar ce să-i faci… Acum, vin și ei când pot”, a explicat Tudora, aruncându-și regretul din privire spre depărtările împădurite.
Depărtări de-o frumusețe splendidă, izbucnind sălbatic, fascinant, dincolo de cele patru ochiuri ale ferestruicii pe pervazul căreia străjuiește de ani și ani, ancestrala lampă cu gaz. „Grija mare e să nu cumva să se spargă lampa, că nu prea se mai găsește de cumpărat. Cred și eu… câți mai trăiesc astăzi la lumina lămpii? Åži nici gaz nu se prea găsește, și dacă găsești e scump. Mai stăm și la lumânare, cum putem și noi. Când se înserează vedem de animale și ne băgăm în casă și până dimineața nu mai ieșim. O rudă de-a noastră, femeie cu doi copii, a închis casa de mai jos de noi și s-a dus la Focșani, s-a angajat confecționeră și i-a dus acolo la școală pe copii. Dar e vai de capul ei, nici ea nu se ajunge cu banii, și-ar veni și ea înapoi, dar se gândește numai la copii, unde să-i aducă în întunericul de aici? Ni s-a tot promis că va aduce lumină și la noi, fostul primar nu s-a ținut de cuvânt. Am făcut cereri, dar nu știm ce s-a întâmplat că la Poiana Stoichii au dus curent, iar pe noi ne-au uitat. Or fi zis că n-avem bani să plătim, dar noi trăim din crescutul animalelor, facem noi cumva să plătim, numai să ne bage curent! Măcar să se gândească cine e în putere să facă asta, că s-ar repopula toată zona”, a explicat Tudora.
Åži nu doar atât – a mai zis ea. Dacă autoritățile s-ar grăbi, mama sa, Ioana, ce și-a petrecut toate nopțile celor aproape opt decenii de viață la lumina lumânării sau a lampei cu gaz, ar apuca totuși să trăiască miracolul aprinderii becului din tavanul odăii, prin apăsarea atât de firească a clapetei unui banal întrerupător. Doar e și ea unul din cetățenii europeni ai mileniului trei! „Casa nici nu are instalație electrică, dar am face imediat dacă ar vrea cei în drept să instaleze un transformator sus la drum, de la care să tragem firele. Că ne-am săturat de făcut mâncare în fiecare zi, de spălat la mână, de ascultat ce mai e prin lume numai la radioul cu baterii… Doar suntem și noi oameni ca toți oamenii!”, a mai spus Tudora.
Din 20 de familii au mai rămas două
Ceva mai în jos de casa Tudoriței, într-o altă locuință minusculă, își duc zilele la lumina lămpii sau a lumânării (în funcție de buget), alte trei persoane. Ilinca Trestianu, de 76 de ani, împreună cu unul din cei cinci copii ai săi, Ion Popa, de 32 de ani, și femeia acestuia, Daniela Feraru, de 34 de ani. Ca să ajungi la ei îți trebuie ceva condiție fizică, pentru că alt drum de acces nu prea este, cu excepția băncuțelor special făcute pentru pășitul peste garduri… „Aici am stat de când mă știu. Cât am fost la școală am făcut lecțiile la lumânare. A fost greu. Dar oricum, erau pe atunci, pe aici, vreo 15 sau 20 de familii. Cu timpul s-au retras toate unde sunt condiții de lumină. Eu nu înțeleg de ce nouă nu ne-au pus curent, că doar au venit ăia de la Electrica cu măsurătoarea, dar la cei de la Poiana Stoichii le-au pus, nouă nu! Cred că acum, un transformator montat sus, la drum, ar fi cel mai bine. E cam un kilometru până la șosea și s-ar trage de acolo fire. Åži s-ar întoarce lumea aici, ar veni mulți, că au pământuri, dar dacă n-au curent, nu vin. Poate cu ajutorul lui dom’ primar de acum, că e om gospodar, o să avem și noi curent în viața asta!”, și-a exprimat speranța Ion.
Bărbatul, care lucrează cu ziua pe unde e solicitat, a explicat că are un generator pe benzină pe care nu-l folosește, însă, decât la sărbători, și atunci doar câte o oră, două, ca să se mai uite la televizor. „Benzina este foarte scumpă. Dacă am avea curent nu cred că am plăti mai mult de 50 de lei pe lună ori dacă aș pune mereu generatorul, ar sări bine de banii ăștia”, a explicat bărbatul în timp ce nevastă-sa, Daniela, care tocmai făcea curățenia de dinaintea Paștelui, l-a completat: „dacă ar fi curent am face aici o pompă, un hidrofor, am avea apă, am trăi și noi ca oamenii! Așa, parcă suntem în epoca de piatră, spălăm de mână că n-avem cum folosi mașină de spălat, frigider iar n-avem, că ce să facem cu el fără curent?! Gătesc în fiecare zi, că iarna este cum este, dar când dă căldura nu te înduri să ți se strice mâncarea… Iar la televizor ne-am uitat câteva ore de Revelion, că l-a pus la generator, și poate ne mai uităm un pic acum, de Paști. Că la biserică, la Înviere, nu prea putem ajunge, că trebuie să mergi două ore pe jos, prin întuneric, până acolo, și înapoi la fel”, a spus femeia.
Mai mult, Ion a explicat că dacă unul dintre ei ar păți ceva sau dacă s-ar întâmpla ceva în zonă, n-ar putea chema ajutor pentru că nici telefoanele nu și le pot încărca mereu la bateria de mașină cu care s-au dotat. „De aceea, mi-am lăsat fetița la oraș, să învețe acolo, că aici nu sunt niciun fel de condiții, iar copiii în ziua de azi au nevoie de multe. Åži nu vreau să crească și să nu știe ce e aia civilizație”, a mai zis Daniela. „Åži dacă aici avem pământ, aici am rămas. N-avem unde pleca”, a ridicat din umeri, neputincios, și Ion.
„S-ar dezvolta zona din punct de vedere turistic”
Georgel Spătaru, primarul comunei Vintileasca, a declarat că electrificarea zonei Palanca ar fi nu doar un avantaj pentru locuitorii zonei, ci locul respectiv ar atrage și mulți investitori. „Este păcat că avem încă, pe raza localității, case neconectate la electricitate. Impetuos necesar ar fi amplasarea unui transformator de mică capacitate în zona Palanca. Aceasta este modalitatea prin care s-ar dezvolta zona foarte căutată din punct de vedere turistic, dar și de a rezolva și situația caselor neelectrificate. Cetățenii m-au rugat să fac tot ce pot să se poată aprinde becurile și în casele lor. Sper ca, cu ajutorul Consiliului Județean Vrancea, al Prefecturii, să reușim să rezolvăm această necesitate a cetățenilor”, a declarat primarul Georgel Spătaru.
Sătui de promisiuni, locuitorii zonei Palanca – binecuvântați proprietari ai unor pământuri ce par pur și simplu rupte din Rai – își pun toate speranțele în determinarea primarului lor. Nu de alta, dar odată cu aprinderea becului, s-ar putea considera și ei, cetățeni cât de cât… europeni!
