Unii au remarcat-o, probabil, doar ca imagine: o tânără ce pare la limita adolescenței, cochetă, mereu cu zâmbetul pe buze, ce se deplasează sprijinită în baston. Alții au cunoscut-o ca pe o persoană responsabilă, aduși de necaz la Centrul de zi pentru copiii cu autism „Micul Prinț”. Mulți o știu prin prisma meseriei sale de asistent social, practicată, odată, și la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului. O cunosc și au îndrăgit-o oamenii ce-și duc viața în CITO Odobești, cu care a lucrat direct. O apreciază nevăzătorii în sprijinul cărora coordonează programe în cadrul Fundației „Cartea Călătoare” din Focșani. Åži o știu tineri din urbea noastră, și nu numai, care au învățat de la ea cât contează un gest de omenie făcut la momentul potrivit, ce înseamnă o oră sau o zi sau o lună de voluntariat, care poate deveni, mai apoi, un stil de viață. Ceea ce nu știe, însă, majoritatea, este că drumul Gabrielei Dima, de 37 de ani, în esca-ladarea „muntelui” reușitei a început cu… doi pași. Doi pași mici, pe care a învățat să-i facă în cinci ani lungi de tratamente de recuperare, 11 operații și un salt fără voie peste jocurile cele mai banale ale copilăriei.
Apreciază la oameni autenticitatea, „pentru că astfel îi pot recunoaște, regăsi, chiar dacă nu ne vedem mult timp”. Admiră oamenii sinceri, care sunt fideli propriilor va-lori și au puterea de a lupta pentru ele. Åži îi mai place foarte mult să regăsească în cei de lângă ea spiritualitatea. „Åži nu mă refer aici la religie, ci la gradul în care fiecare este conectat la tot ce înseamnă energie universală. Lumina aia interioară, pe care unii o au, alții nu, e foarte importantă pentru mine, pentru că este ceea ce face diferența. Acesta e și motivul pentru care nu mă supăr pe anumiți oameni. Chiar dacă am primit răspunsuri foarte urâte de la unii, nu m-am supărat pentru că am înțeles că ei nu pot mai mult de atât. Åži am mers mai departe!”, spune Gabriela.
Nu i-a fost greu să răzbească în lume, zice, deși așa ar putea crede mulți dintre cei care o văd și nu o cunosc. Handicapul locomotor care i-a răpit, în oarecare parte, libertatea de mișcare, ai putea zice că i-a deschis, mai mult decât altora, calea către izbânda lucrurilor făcute cu puterea minții. A omeniei. A solidarității. „Am fost foarte norocoasă. Am avut relații extraordinare cu cei cu care am făcut tratamentele de recuperare la Gura Ocniței, în anii copilăriei. Am avut o învățătoare extraordinară, Maria Nicolau, care a știut să-i învețe pe ceilalți copii, să-i obișnuiască cu faptul că o persoană cu dizabilități are nevoie de ajutor. Nu am avut probleme de integrare nici la liceu, nici la facultate și nici la locurile mele de muncă. Sigur, sunt lucruri pe care mi-ar fi plăcut să le fac dar nu am putut, din cauza handicapului. De exemplu, să joc tenis. Îmi place foarte mult dansul, și nu pot să-l fac. Nu pot vizita un oraș pe jos, și îmi pare rău. Nu pot urca pe un munte… Acestea sunt lucruri care îmi lipsesc cumva, dar pe care știu că nu am cum să le am. Åžtiu, în același timp, că fiecare poate avea tot felul de alte limitări. De exemplu, un om poate fi capabil fizic să urce un munte, dar să n-aibă posibilități financiare să ajungă la el”, spune, firesc, Gabriela.
„Pentru primii doi pași am muncit cinci ani. Când să mă mai joc?”
Are o familie frumoasă fără dragostea și sprijinul căreia, spune Gabriela, n-ar fi putut niciodată fi ceea ce este astăzi. Este cea mai mică dintre cele trei surori și cea căreia soarta i-a rezervat cel mai dificil start în viață. Avea doar un an și jumătate când Gabriela a paralizat, ca reacție de la vaccinul antipoliomielitic. Iar pentru părinții ei niciun sacrificiu nu a fost prea mare pentru a o vedea din nou mergând pe propriile picioare. Așa că a început periplul prin spitale și centrele speciale de recuperare de prin țară. „De la doi ani până prin clasa a IV-a am făcut 11 operații. Pentru glezne, șold, bazin, în general zona picioarelor. Recuperare am făcut la Centrul din Gura Ocniței, județul Dîmbovița. Acolo am făcut și primele clase. Mama nu a putut rămâne cu mine, mai avea doi copii mici acasă, surorile mele… vă dați seama. Am fost înscrisă la Åžcoala nr.5 din Focșani, dar șase luni pe an eram la terapie așa că mergeam la școală jumătate la Focșani, jumătate la Gura Ocniței. A fost foarte interesant în clasa I. Învățam lecțiile pe de rost, știam literele, si-labele dar n-am putut citi singură până când nu am ajuns acasă, lângă mama. Cred că făcusem un blocaj psihologic, pentru că, imediat ce am venit acasă la mama, am citit!”, povestește Gabriela.
A făcut terapii de recuperare până la 12 ani, adică până în clasa a VII-a, moment în care a renunțat, conștientă fiind că dacă vrea să intre la liceu, trebuie să se pună temeinic pe învățat. „Realizam că o notă de 10 obținută la școala de la Gura Ocniței însemna cam un 6 la școala din Focșani. Eram foarte conștientă că trebuie să recuperez. Åži am și reușit să intru la Liceul «Unirea» și să-l absolv, la specializarea matematică fizică. Dar foarte interesantă a fost prima mea vacanță de vară, acasă, între clasele a VII-a și a VIII-a. Eram în curte la bunica. Surorile și vecinele mele se jucau cu păpușile. Mă uitam la ele și mi-am dat seama că eu…nu știam să mă joc cu păpușile! La mine, până la vârsta aceea, totul a fost o alergătură între terapie, orele de școală și somn! Eu, pentru primii doi pași pe care am reușit să îi fac, am muncit cinci ani! Aveam opt ore de terapie zilnic, apoi, de la 5 la 7 după-masa școală iar apoi somn, că a doua zi o luam de la capăt. Nu aveam timp să mă joc! Atunci, în curte la bunica a fost prima dată când am realizat că ceva, în copilăria mea, s-a întâmplat altfel decât în copilăria surorilor și vecinelor care știau să se joace cu păpușile. Åži pe parcursul timpului am văzut că nu știu jocurile copilăriei, am realizat că au fost și sunt tot felul de lucruri pe care le aud despre copilărie, care mie îmi sunt străine”, a explicat Gabriela.
Studentă la Cluj, ca să-și demonstreze că se poate descurca singură
Despre anii studenției, la facultatea de sociologie din cadrul Universității „Babeș Bolyai” din Cluj povestește ca despre una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții sale, cu atât mai mult cu cât nu întâmplător a ales să plece în celălalt capăt al țării. „Bucureștiul îl asociam cu operațiile pe care le-am făcut, Iașiul era în aceeași zonă geografică. Iar eu vroiam să fiu departe de casă, să nu vină mama și tata toată ziua la mine, ci să văd dacă pot să mă descurc și singură. M-am dus la Cluj. Åži m-am îndrăgostit de el! Aș fi rămas să lucrez acolo după absolvire, dacă m-aș fi putut angaja imediat. Dar… Chiar dacă am stat la cămin în facultate, ai mei deja vânduseră apartamentul pe care-l aveau în Focșani, ca să pot merge eu la cursuri cu taxiul, că altfel nu puteam. Ar fi însemnat un efort prea mare pentru ei să îmi plătească și gazdă până aș fi reușit să mă angajez, așa că m-am întors în Focșani”, explică Gabriela.
Pas cu pas, spre o carieră de succes
Întoarcerea în Focșani a însemnat, pentru Gabriela, începutul unei cariere de un real succes. Împrejurările i-au fost favorabile, norocul de partea ei și astfel, primul serviciu a fost la ceea ce însemna Inspectoratul Teritorial pentru Persoane cu handicap. „Aici am lucrat mai mult pe partea de scriere proiecte, organizări de evenimente, monitorizare, un fel de PR. Apoi am lucrat trei ani la CITO Odobești, ca asistent social, în cadrul unui proiect. Din punct de vedere profesional, acea perioadă o consider cea mai frumoasă, mi-a plăcut contactul direct cu oamenii și acolo am devenit «Găbiț», așa-mi spuneau ei. Apoi am lucrat din nou la Focșani, la Direcția pentru Protecția Persoanelor Adulte cu Handicap, am participat la scrierea și implementarea proiectului de restructurare al CITO. Apoi mi-am dat demisia, decisă să mă mut în sistemul privat de asistență socială”, povestește Gabriela.
De atunci și până în prezent, ea lucrează la Centrul de zi pentru copiii autiști „Micul Prinț”, iar din mai 2007 muncește, ca și coordonator programe, la Fundația „Cartea Călătoare” (FCC) pentru nevăzători, proiectul „Biblioteca pentru cărți” prin care se rea-lizează cărți în format audio-daisy fiind primul pe care l-a implementat. „Coordonarea întreprinderii sociale e ce am făcut cel mai mult la FCC. O perioadă am lucrat la accesibilizarea de filme pentru nevăzători, iar una din cele mai frumoase amintiri este prima astfel de proiecție, la TIFF, în 2009. De anul trecut, FCC este partener în alt proiect, în parteneriat cu ANR, în care susținem cursuri de inițiere în lucrul cu computerul pentru 500 de nevăzători. Åži mai avem și proiectul «Caravana filmelor pentru nevăzători»”, zice Gabi. Åži… și nu ajunge o pagină de ziar pentru toate câte lucruri minunate face aceasta.
Liniștea, cititul și călătoriile
Gabrielei îi place foarte mult să călătorească și munca pe care o face i-a facilitat acest lucru. „Am fost în Grecia, Italia, Ungaria, Cehia, Belgia, Luxemburg, Olanda, Bulgaria, Germania, Spania iar pentru mine, acasă poate fi oriunde mă simt bine. Nu am simțul proprietății, de exemplu stau în gazdă. De 9 ani nu am televizor în casă, pentru că mi se pare o pierdere de timp în detrimentul oamenilor. Cât mă uit la TV mai bine citesc sau stau de vorbă cu prietenii. Dacă vreau să știu ce se întâmplă în lume deschid internetul. Îmi place să ies câteodată la concertele din Focșani. Åži în general, îmi place genul acela de citit în care stai un week-end întreg în pijamale și nu faci altceva. Deși sunt o fire veselă, lucrul care mă odihnește pe mine cel mai bine e… liniștea”, spune, zâmbind, Gabriela.
Un singur lucru zice că nu l-a realizat până acum, și acela ar fi… o mașină. Însă lucrează intens și pentru îndeplinirea acestuia, prin „colaborările pe care le mai am în plus, la alte proiecte. Ele mă vor ajuta ca pe la finele anului să-mi cumpăr o mașină”, spune, pasul următor fiind absolvirea cu succes, a încă unei școli: cea de șoferi. Iar planurile de viitor ale Gabrielei nu se opresc aici! Precum un alpinist tenace, de pe înălțimea reușitelor atinse deja, o provoacă fără încetare alte și alte înălțimi!
