Pe băiețel l-am născut la Spitalul Județean. Regret decizia.
M-am gândit să fiu aici, în oraș, să poată veni fetița să ne vadă. Am sfârșit prin a sta despărțită de ea aproape două săptămâni. Cele mai grele din viața mea.
La 36 săptămâni de sarcină am fost la un control de rutină, dar medicul ginecolog mi-a spus că mi s-a deschis colul 2 centimetri. Bun, și asta ce înseamnă? Înseamnă că o să nașteți.
Era o după-amiază de mai prăfuită, înnorată.
N-am putea încerca niște perfuzii cu gynipral, poate mai amânăm momentul?, întreb. Am putea, dar n-avem, răspunde doctorul. Mergeți la farmacia de vizavi. Mă îmbrac și cu colul deschis, traversez strada. După ce am cumpărat fiolele, am zis să merg totuși acasă să-mi iau câte unele și câte altele de care ai nevoie la spital.
Era ziua de naștere a soacrei mele. I-am spus că e foarte probabil ca nepotul ei să se nască în aceeași zi cu ea. A zâmbit puțin speriată, m-a ajutat cu bagajele, mi-am pupat fetița și am plecat.
Perfuziile n-au avut efect. Aveam contracții. Doctorul mi-a spus să mă pregătesc de naștere și să nu-mi fie teamă, că totul o să fie bine. Deși vroiam să cred asta, am avut un atac de panică. M-a liniștit o doamnă doctor anestezist, tânără și drăguță. Mi-au spus că băiețelul e bine, că are 3 kilograme… Dar n-a fost.
Pe rând, trei doctorițe de la Neonatologie au venit să-mi spună că îl mai țin sub supraveghere, că ceva nu e în regulă cu respirația lui. Când m-am dus să-l văd, era băgat într-un incubator, cu o cască pe cap.
Nu am înțeles atunci și nu m-am lămurit nici acum, de ce nu mi s-a făcut o injecție de maturare a plămânilor bebelușului, înainte să nasc. Poate ar fi avut vreun efect. Dar ce știu eu, nu sunt doctor…
După o zi și jumătate, mi s-a spus că îl vor trimite de urgență la Iași. Mi l-au luat cu o Ambulanță și au plecat. Eu n-am avut voie.
La o zi jumate după a doua operație de cezariană, m-am suit în mașină și am plecat spre Iași, nu înainte de a-mi săruta fetița, pe care am lăsat-o plângând și neînțelegând, în pragul ușii.
La Iași, l-am găsit într-un alt incubator. Era atât de mic… Åži părea atât de chinuit. Doctorițele mi-au spus să nu mă mai apropii de el plângând, pentru că îi influențez negativ starea de sănătate. Până atunci, n-am crezut că e posibil așa ceva. Dar în acele zile, când privirea nu mi se dezlipea de pe monitoarele la care era conectat, am văzut cum scădeau sau creșteau unele valori, dacă eu plângeam sau încercam să fiu veselă și îi cântam, cântecelele pe care le știa de când era în burtă.
Eu am fost internată într-un salon modernizat, în aceeași clădire cu salonul unde era băiețelul. După două zile, mi s-a spus că trebuie să mă mute. Asta e, ne mutăm. Când am văzut însă că ies din spital și traversez o curte lungă și lată, ca să intru într-o clădire de pe vremea lui Cuza, am simțit că nu mai pot. Mă întrebam cum o să ies eu noaptea ca să mă duc la băiețelul meu? Ce o să fac?
Camera din clădirea veche era foarte, foarte înaltă, și foarte, foarte îngustă. Părea un salon dintr-un lagăr, dintr-un azil. I-am spus asistentei, pe care cu greu am găsit-o, că vreau să mă externez. A întrebat un doctor la telefon, apoi mi-a spus că nu se poate. Cum nu se poate?, întreb. Nu se poate, domnu’ doctor a spus că ați venit prea târziu. Era în jur de 1 după-amiaza. Zic: Păi, abia am venit și acum v-am găsit. Nu se poate!, insistă. Atunci plec, zic. Plecați, dar vă dăm fugită!, mă avertizează. Åži asta ce înseamnă?, întreb. Mă simțeam ca într-o piesă de Caragiale. Că mă căutați cu Poliția sau ce? Nu, doar scriem aici că ați fugit și nu mai beneficiați de mâncare. Zâmbesc și plec. M-am dus direct la Terapie Intensivă, unde era internat băiețelul meu și le-am întrebat pe doctorițe dacă „fuga” mea înseamnă că undeva, în acte, va apărea, că mi-am abandonat copilul. La început, n-au înțeles ce vreau să zic, apoi când le-am povestit nu le venea să creadă. Mi-au spus să stau liniștită, că nici nu se poate pune problema.
Ne-au găzduit niște prieteni, care stăteau într-un cartier mărginaș al Iașiului. După ce am făcut duș și m-am spălat pe cap mă simțeam alt om. În astfel de situații înțelegi, credeți-mă, importanța apei calde.
A urmat o săptămână de du-te vino, pe niște drumuri îngrozitoare, cu povești teribile pe care le-am ascultat în camera de muls, acolo unde mămicile cu copii născuți prematur foloseau pompele ca să-și scoată laptele cu care erau hrăniți bebelușii lor prematuri. Mulți, foarte mulți copii. Multe, foarte multe mame, femei puternice, care luptau pentru bebelușii lor, care veneau o dată la câteva ore, zi și noapte, ca să să mulgă, ca să-i vadă, ca să-i mângâie.
Băiețelul meu plângea în pătuțul lui, dar nu-i auzeam plânsul pentru că un tub îi cobora în gât. Plânsul acela mut îmi strivea sufletul. Ziua când l-am văzut fără tubul acela gros a fost prima de speranță.
Le-am întrebat pe doctorițele de la Iași de ce s-a întâmplat asta, cum a fost posibil să mi se spună că are greutate bună, că e bine, că a primit nota 9, apoi totul s-o ia la vale. O cauză exactă nu era cunoscută. Din câte am înțeles, unui copil născut la șapte luni i se acordă o atenție sporită, pentru că posibilitatea să apară probleme cauzate de prematuritate este mare, dar în cazul unui copil născut la opt luni, cu greutate normală, cu reflexe bune, nu se iau aceleași măsuri de siguranță, considerându-se că nu prea are ce să se întâmple. Numai că în cazul nostru s-a întâmplat. Poate nici n-a fost așa. Nu știu…
O asistentă de la Iași mi-a spus că și ea a născut la opt luni și că totul a fost bine, că nici gene nu avea copilul ei și aștepta să-i crească.
Nici al meu nu avea gene.
Avea două kilograme și opt sute de grame la externare.
Era o zi foarte călduroasă, la ieșirea din Iași drumul era blocat din cauza unui accident mortal. Mi se părea că timpul stă pe loc, vroiam să-i forțez trecerea, căci nu mai puteam de dorul fetiței. Îi spusesem surorii mele, cu care a stat, să-i arate poze cu noi, să nu ne uite. Când ne-a văzut, râdea cu ochii, cu buzele, de parcă nu se mai aștepta să ne mai vadă vreodată.
A trebuit să mergem o dată la trei luni la Iași, pentru controale.
Acum suntem bine. A pus primii pași la opt luni, a mers bine la un an, vorbește, aleargă, urcă și coboară scări, are o personalitate la fel de puternică precum sora lui. Când nu-i convine ceva, plânge (a se citi urlă) de cred că se aude în tot blocul cu zece etaje. Are plămâni puternici, zice mama soacră. Are.
Doctorițelor și asistentelor de la Iași nu le-am dat niciun ban. Nici celor de la Focșani. Åži tuturor le mulțumesc pentru că mi-au salvat băiețelul. Dar cine are bani de dat, poate da.
Pamperșii, hăinuțele, pompele, sticluțele nu erau cu bani de la stat, ci de la oameni generoși, prin efortul permanent de a obține sponsorizări al șefei de secție.
Acum, cu ajutorul Clubului Rotary Varana, o parte din Secția de Pediatrie a Spitalului Județean este renovată. Dar atât această secție, cât și cea de Neonatologie au multe nevoi, iar finanțarea de la bugetul de stat e limitată. Oamenii cu suflet mare și finanțe pe măsură pot ajuta însă.
În urmă cu trei luni, „Monitorul de Vrancea” publica un articol cu titlul „Zece la sută dintre copiii născuți în Vrancea sunt prematuri”. E deja un fenomen.
