„Dacă îți dă Dumnezeu, trebuie să suferi. Că doar El știe de ce m-am născut așa….Dar dacă tot m-am născut, a trebuit să învăț să trăiesc și până acum, iaca, m-am descurcat”, zice Ion Benim, din satul Prahuda, comuna Paltin. Are 62 de ani și, cu toate că a venit pe lume fără brațe și fără picioare, nu a cerut nimic, de la nimeni. Are gospodăria lui, animalele lui de care se îngrijește și, cu toate că îi este tot mai greu, încearcă să-și asigure cele necesare traiului din suma de 290 de lei, pe care i-o dă statul ca in-demnizație de handicap. Mai mult, a oferit găzduire și unei mătuși de 72 de ani, care nu vede, nu aude și de abia se mai mișcă.
Obișnuim să ne consolăm în fața greutăților vieții spunându-ne că atâta timp cât avem cap, două mâini și două picioare, vom reuși să depășim orice încercare. Chiar dacă pare greu de crezut, lui nea Ion nu i-a trebuit, pentru asta, decât… cap. Că pe el așa l-a lăsat Dumnezeu… Neterminat. Åži i-a pus în spate – ca și cum ar fi trebuit să plătească el pentru toate păcatele neamului – o cruce mai mare și mai grea decât a celorlalți. O cruce pe care nea Ion… o tot duce, de mai bine de șase decenii. Nu s-a plâns niciodată. N-a cerut niciodată nimic, de la nimeni. Åži pentru toate serviciile pe care i le mai face unul sau altul din consăteni, plătește cu banii jos. Bani din cei 290 de lei, tot venitul său lunar.
A ales să muncească pentru tot ce are și știe că, așa cum este el, nu datorează nimic, nimănui. Åži de aceea, de la înălțimea prispei casei sale, pe care-și odihnește îndeobște trupul, nea Ion privește în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu, asupra depărtărilor înverzite, cu demnitate. „Așa m-am născut. În loc de brațe am bonturile astea. Alt bont am în locul piciorului drept. Åži piciorul stâng este nedezvoltat normal și nu am degete la el. Dar m-am învățat cu ele așa… Åžcoală n-am făcut, că nu m-au dat. Nu am fost însurat niciodată. Cine s-ar fi încurcat cu mine…? Am avut frați, dar au murit… Åži-a murit și mama, care m-a crescut și m-a îngrijit frumos… Mă duc mereu la ea la mormânt”, spune nea Ion.
Către mamă, singurul om care l-a iubit cu adevărat, care l-a mângâiat și i-a șters lacrimile când, copil fiind, devenea ciuca bătăilor de joc a celorlalți, își îndreaptă bărbatul, și acum, gândurile. Cu gândul la ea și-a găsit de atâtea ori pacea sufletească chiar și acum, adult trecut spre a treia tinerețe, când se mai aude strigat de câte unii în fel și chip… „Dar dacă-ți dă Dumnezeu, trebuie să suferi. Parcă eu am vrut să mă nasc așa? Mi-am văzut de treabă cum am putut, indiferent de răutăți. Cât am fost tânăr îmi era mai ușor… Acum încep să simt că mi-e tot mai greu… Adevărul e că mi-ar trebui, de-acum, un îngrijitor. Să-mi mai facă cineva și mie o oală de mâncare, că m-am săturat de uscături… Să mai dea cu mătura…”, zicea nea Ion, dându-și pălăria jos de pe cap și ștergându-și cu bontul unei mâini, sudoarea ce îi acoperea fruntea…
Mână calul, hrănește animalele, dar nu poate face treburi casnice
Pentru că din in-demnizația de handicap îi era greu să trăiască, nea Ion a muncit, o vreme, la pădure, cărând lemne cu căruța pe unde era tocmit. De-un timp, însă, simte că nu îl mai țin puterile pentru un astfel de efort și este mulțumit dacă mai reușește să facă ceva cărăușie, doar prin satul în care locuiește. „Numai că nici pentru asta nu prea plătesc oamenii. Dacă iei pe cineva să-l duci, la destinație îți zice mulțumesc și pleacă… E din ce în ce mai greu”, zice, „că nimeni nu-ți face nimic pe gratis, pentru orice lucru trebuie să plătești. Am făcut economie din pensia mea să iau lemne, să nu mă prindă iarna nepregătit. Mi le-a crăpat cineva și am plătit 60 de lei. De spălat rufe, iar plătesc la cineva, 50-60 de lei tot îi dau. La o săptămână, două, mai vine o vecină de-mi spală vasele și mai face curățenie, dar tot nu e ca și cum s-ar face permanent, ca și cum m-ar îngriji cineva permanent. Dacă ar fi să îmi doresc ceva, atunci asta ar fi, să am îngrijitor, că mi-ar fi și mie viața mai ușoară”, explică nea Ion, deschizându-și larg bonturile într-un gest prin care ar fi vrut să ne arate, de parcă nu era evident, mizeria din casă…
Dacă treburile casnice nu le prea poate îndeplini, bărbatul se descurcă de minune la îngriji-tul animalelor și a găinilor din ogradă. El își înhamă și își deshamă singur calul, își pregătește căruța și mână cu pricepere pe toate drumurile pe care este nevoit să o ia. Așa merge să-și cumpere pâine și alimente de la magazinul sătesc – „că dacă dai bani cuiva, te trezești că-ți bea banii și rămâi fără pâine”.
Își adună singur ouăle din cuibar, rostogolindu-le cu bonturile ce-i țin loc de brațe. Își îmbracă și-și dezbracă hainele, se hrănește singur, prinzând într-un mod incredibil și ducând la gură alimentele, și nu neglijează niciodată necuvântătoarele. Găinilor le aruncă grăunțe cu strachina, iar calului nu uită să-i pună dinainte câte un…”braț” de fân și o căldare de apă… „Apa o aduc de la gârla asta ce curge peste drum. Înainte puteam mai bine, acum mă mai rog de unul sau altul care mai trece prin poartă… Mai greu să mă spăl eu pe mine. Mă chinui rău, dar fac și eu atât cât pot…”, zice.
Despre spiritul de gospodar al lui nea Ion vorbește de la sine chiar și casa în care locuiește. Dacă în odăi și pe prispă se impune clar o curățenie strașnică – pe care și-ar face-o singur dacă ar avea capacitatea fizică de a spăla și scutura, acoperișul locuinței este proaspăt și temeinic refăcut. Åži, cum calul îi înlocuiește, practic, picioarele, pe distanțe lungi, bărbatul s-a îngrijit și de confortul acestuia. Grajdul este mereu curat, animalul țesălat, iar fânul pentru el, depozitat gospodărește în fânar. „Am făcut economii la sânge din pensia mea. Mai e și Gaftoana, mătușa mea de 72 de ani, pe care am luat-o să stea la mine, că săraca nu mai vede, nu mai aude, de abia ce se mișcă… Are și ea o pensie de 200 de lei și am pus ban peste ban de am cumpărat materiale și am plătit oameni să mă ajute să repar ce trebuia reparat”, explică nea Ion.
Demnitatea de a rămâne OM
Nea Ion nici măcar nu și-a imaginat vreodată că ar putea primi vreun ajutor de la cineva. De cerut, nici atât nu s-a gândit să ceară. I-ar fi zis unii, mai în glumă, mai în serios, că ar putea câștiga bani mulți cu fizicul său, expunându-l prin fața bisericilor sau mai nou, pe străzile marilor metropole din țările vestice.
Bărbatul nici n-a vrut să audă de așa ceva, considerând că dacă tot a decis soarta să-l lase pe lumea asta fără membre, nimeni pe lume nu îi va putea lua demnitatea. „Am trăit așa cum am crezut, cum am putut și cum m-am priceput eu. E adevărat că acum îmi este foarte greu, că toate s-au scumpit și ce să faci mai întâi cu 290 de lei… Au început să mă mai doară una, alta, mi-ar trebui și mie medicamente, poate ar trebui să mai ajung și pe la doctor, dar dacă nu am cum, nu mă duc și gata. Mă limitez la ce am”, a spus nea Ion, ascunzându-și amărăciunea în spatele unui zâmbet.
Nici el nu a așteptat vreun ajutor, dar nici nu i-a bătut cineva în poartă să îl întrebe măcar dacă are nevoie de așa ceva. „De aceea mă mir tare că ați venit la mine, că pe mine nu mă caută nimeni… Nu mă întreabă nimeni dacă am nevoie de ceva. Åži nici nu am primit niciodată nimic gratis…”, a mărturisit bărbatul.
Nu a primit vreun dar în viața lui
În fiecare dimineață, nea Ion își „încalță” bontul drept cu sfertul de cauciuc de mașină care, de atâta purtat, a rămas fără striații. Åži-l leagă bine cu sfoară, iar în celălalt, își trage cizma veche care-i protejează membrul nedezvoltat. Nu uită să-și acopere creștetul cu pălăria veche, verde, din fetru, și coboară, cu mersul său ciudat – agățând, straniu, balustrada cu brațele neterminate – cele câteva trepte care despart prispa de bătătură.
Fiecare zi, pentru acest om, este aproape la fel cu cea care a trecut. Åži în fiecare zi, nea Ion știe că singurul pe care se poate bizui cu adevărat este el însuși. În ultima casă din satul Prahuda, ridicată acolo, pe malul gârlei, el trăiește așa cum a fost crescut, cu frică de Dumnezeu și cu cinstea în suflet. El nu a cerut, dar nici nu a primit nimic de la nimeni, deși nevoile sale sunt mai mult decât evidente. Zilele trecute, când l-am vizitat, nu avea de mâncare decât pâine și roșii… „Nu am decât televizorul ăsta, la care mă mai uit din când în când. Frigider nu am și nici alte aparate. N-am cum să le iau și nici nu știu dacă le-aș putea folosi… Ce să zic, mi-ar trebui multe, dar dacă vreau să realizez ceva, cum ar fi la casă, trebuie să fac economie și nu îmi prea rămâne nimic pentru mâncare sau altceva… Dar cui să-i zic, că Gaftoana nici n-aude, nici nu vede și nici nu mă poate ajuta cu nimic… Mă înțeleg mai bine cu Dumnezeu, cu El vorbesc…”, zice.
Omul acesta nu a primit, până acum, în viața lui, vreun dar. Poate s-ar bucura, mă gândeam, privindu-l cum ne face cu „mâna” la revedere, dacă ar primi măcar acum. Poate darurile trimise de cititorii noștri i-ar recompensa, măcar pentru o vreme, străduința de a trăi atât de greu, dar cinstit o viață întreagă.
Așa că oricine dorește să-i facă o bucurie îl poate găsi acolo, la marginea satului Prahuda. Sau îi poate trimite daruri și de ce nu, chiar și bani, la adresa pe care ne-a spus-o, privindu-ne sceptic, nevenindu-i să creadă că i s-ar putea întâmpla lui așa ceva: „Ion Benim, sat Prahuda, comuna Paltin, județul Vrancea”.
Ion Benim, considerat de mulți jumătate de om, când el este, de fapt, un om și jumătate!
