Imediat ce ieși din Mera, pe dreapta drumului ce duce spre Focșani, o imagine desprinsă parcă din filmele cu indieni îți atrage atenția: puzderie de corturi meșterite iscusit, din diverse folii, ba chiar și din bannere de propagandă electorală, au fost ridicate pe bețe lungi, pe toată deschiderea prundului din zonă. Din fața lor sau dintre ele, fuioare de fum se ridicau, ieri, moletec, spre înaltul cerului iar în ceaunele de pe pirostrii fierbea de zor mâncarea. Cu prunci agățați de gât și odrasle de doi trei ani agățați de fustele multicolore, câteva pirande amestecau de zor în ceaune în timp ce altelele își plimbau – cu acea semeție specifică neamului neaoș țigănesc – salbele agățate la gât, și își fluturau pletele. Mulțime de puradei, de-o veselie molipsitoare, zburătăceau care-n-cotro, bătând prundișul nepăsători la grijile cotidiene în timp ce majoritatea bărbaților, tații lor, erau plecați să-și facă reclamă prin zonă.
Într-un cort, un meșter făurar bătea de zor la un cazan în devenire. Într-un ritm numai de el știut, lovea, când mai tare când mai ușor, cu ciocanul pe nicovală, foaia din tablă de cupru încălzită din timp în timp, deasupra flăcării mocnite în vatra săpată direct în pământ. ,,Cine are nevoie de cazan de țuică, să vină aici. Rămânem mai multă vreme. Suntem țigani căldărari, ne-am născut așa și așa murim. Am învățat meseria de la părinți și o transmitem mai departe la copii și tot așa. Acum am ceva comenzi și cine mai vrea, să mă sune la telefon 0763.112.780″, a spus, cu mândrie, Vasile Cristea, continuând să ciocănească foaia de metal cu sclipiri gălbui-roșiatice.
Zice că nu ia mult pe un cazan, că pe criza asta, „canci biștari” în buzunarul oamenilor. Totuși, nu poate să facă rabat prea mare că vorba aia, cuprul costă, modelatul e greu și cere multă măiestrie ca să iasă la final, un cazan „mișto”. În plus, mai trebuie să-și cumpere și cele necesare traiului de zi cu zi. ,,Mergem prin toată țara, cu puradeii după noi. Ne oprim când într-un loc, când în altul și nu putem lăsa copiii fără mâncare”, explică Verginica Stănescu, o pirandă trupeșă, cu cercei grei de aur în urechi și cu gâtul înconjurat de cocoșeii salbei. La 38 de ani și șase copii, se consideră bătrână. O fi, de vreme ce în șatra lor, fetele se mărită de la 10-11 ani…
Meseria dintre ciocan și nicovală
Să fii căldărar este o mândrie, zic femeile și cei trei bărbați pe care i-am găsit, ieri, în tabăra de corturi din Mera. Meseria are tainele ei, și se învață încă de copil. Iar copiii căldărarilor se nasc, pare-se, cu meseria în sânge. Munca e grea și migăloasă și de aceea, încă de când împlinesc doar câțiva anișori, băieții încep să ciocănească metalul alături de tații lor. Din milioane de lovituri mărunte de ciocan, cu dichis aplicate pe banala foaie de tablă de cupru, se fac atât cazanele de țuică, cât și alte obiecte precum ibrice, farfurii, tăvi, etc. În felul acesta, fiecare obiect ce iese din mâinile meșterilor este, fără îndoială, unicat. Iar prețul, cu toată criza resimțită la ,,biștarii” din buzunare, trebuie să fie pe măsură. Un cazan de țuică, în funcție de mărime, îl vând, zic căldărarii, cu prețul negociat în funcție de mărime. ,,Cam 800 pentru unul mai mic și până la 1200 un cazan mare. Dar muncești la el, bați și bați zile încontinuu până este gata. Cazanele noatre nu au nicio lipitură, totul este îmbinat prin lovituri de ciocan”, a explicat Ioniță, alt căldărar ce era, ieri, în funcțiunea meseriei. El și ceilalți meșteri ai șatrei reușesc, cu mâini iscusite, să facă minuni folosidu-se de același scule ca acum sute de ani: cleștele, ciocanul și nicovala.
Nici oxidul de cupru care le pătează mâinile și le murdărește hainele, nici sudoarea ce le picură de pe frunțile aplecate asupra focului în care călesc foile de tablă de cupru și nici înțepeneala poziției – de regulă stau turcește – în care lucrează, nu par să -i împiedice săți ducă treaba la bun sfârșit.
Irina, frumusețea șatrei
Mai toți membrii șatrei căldărarilor, ce poate fi văzută pe prundul de la Mera, sunt din neamul Stănescu. S-au născut căldărari, își cresc copiii în acest spirit și nu prididesc să-și lase numerele de telefon în speranța că cei care au nevoie, îi vor suna să le dea comenzi. Așa că puteți suna fie la 0754.301.313 unde veți da peste Alex cu Ortanța lui care, la 23 de ani a făcut deja trei copii. Iar la 0754.774.675 îl puteți găsi pe meșterul cazangiu Ioniță cu piranda și puradeii din dotare. Tot în acea șatră mai stau Jina și Istrate Stănescu cu cei șase copii, precum și Marioara cu Florin care la 27 de ani au numai doi urmași.
În șatra lor, copiii, cu mic, cu mare, sunt sănătoși tun și mereu puși pe șotii, pe alergătură, întâmpinând pe oricine cu râsete vizibil fericite. În șatra lor, bărbații par să știe că bunăstarea se citește pe trupul și chipul femeilor lor. Iar ele știu să se ferchezuiască și să se împodobească după datină: părul răsucit tradițional, din creștet, urmărind linia frunții, și-l adună în două cozi lungi, împletite cu ori fără bănuți sau fâșii de pânză roșie; fustele colorate le acoperă, multicolor, mersul fără opreliști; cerceii strălucesc în urechi iar salbe sclipitoare le înconjoară gâtul, precum un șir de mici sori moșteniți din moși-strămoși. Sunt frumoase, sunt libere, sunt deschise la vorbă și prietenoase dar parcă niciuna din toată șatra de la Mera nu o întrece în frumusețe pe Irina. Irina, țigăncușa cu priviri de un albastru întunecat, provocator… Irina, cu zâmbet misterios, obraji rotunzi și frunte înaltă… Irina, cu trup mlădios, pare că arde pe dinăuntru, mocnit ca focul ce călește, în mîinile căldărarilor, cuprul… Are doar 13 ani și este deja măritată.
Existență migratoare: din căruță, în mașină
Pirandele știu că gospodărirea, în perpetua lor existență migratoare, depinde exclusiv de propria hărnicie. Așa că fiecare în cortul ei încearcă să-și organizeze perioada de viață dusă ba într-un loc, ba în altul din țară, după puteri și evident, după propriile pretenții de confort pasager. Dacă în unele corturi din tabăra de căldărari de la Mera nu se văd altceva decât niște pături pe care familiile își fac somnul de noapte, altele sunt dotate cu scaune, canapele, cu paturi așternute în toată regula cu lenjerii, perne și cuverturi, ba chiar și cu peretare agățate de „pereții” cortului și cu preșuri pe pământul de sub el. Pirandele spuneau, ieri, că acum existența le este ușurată fiindcă este vacanță și nu trebuie să-și mai ducă copiii la școală. „În restul anului, îi ducem pe la școlile din zona unde ne punem tabăra și când plecăm ne dă o foaie pe care o ducem la școala următoare. Iarna stăm acasă dar în restul anului, umblăm să facem bani”, a explicat una dintre pirandele din tabără. Cel puțin la nivel declarativ, afirmă că știu cât de mult contează ca odraslele lor să facă baremi câteva clase, așa încât să știe să scrie și să citească. Nu de alta, dar vor trebui să ducă meseria mai departe iar asta impune deplasarea. „Și trebuie să-și ia carnetul. Că nu mai mergem cu căruțele. Tații, bunicii noștri au avut căruțe. Noi, acum, avem mașini. Când terminăm comenzile într-un loc, încărcăm corturile și tot ce avem în portbagaj și pornim la drum. Cu mașina ajungi mai repede oriunde vrei”, a spus, cu convingere, una dintre femei.
După ceva vreme petrecută în mijlocul lor a venit, totuși, momentul, cu părere de rău, să-mi iau la revedere. Un cârd de copiii m-au condus cu chiote la mașină, țopăind și cerând să vadă, mereu și mereu, pozele din memoria aparatului de fotografiat. În acest timp, mamele și surorile lor mai mari, adunate unele lângă altele, mi-au făcut generos, semn de rămas bun cu mâna. Am petrecut ieri, alături de ei, un moment de viață special în care sentimentul de autentică libertate, de eliberare de griji se împletea în mod fericit cu optimismul, veselia și vigoarea celor ce duc, de sute de ani, această inedită existență migratoare. Iar pentru asta le-am mulțumit în gând, urmărindu-i parcă aievea, cu ochii minții, întorcându-se la treburile lor…
