Obsesiile Stradivarius

   Miercuri, 23 mai 2012, s-a desfășurat la Focșani, în incinta Teatrului Municipal „Maior Gheorghe Pastia” un spectacol de o tensiune răvășitoare. Este vorba despre concertul lui Alexandru Tomescu, „Obsesii”, care preia creațiile lui Eugene Ysaye (compozitor și violonist belgian, 1858-1931), transformându-le în clipe dramatice de o mare concentrare sufletească. Cuplul de actori, Ana Pepine-Paul Cimpoieru, prelungesc magia sunetului, materializându-l în gesturi sacadate, izbucnite din pasiunea arzătoare de a crea. Pantomima și muzica ating suprema armonie de a comunica encriptat și în același timp, limpede. Cele două arte reunite exprimă dorul mistuitor de a iubi, de a făuri emoții și stări de reverie, în care spectatorul se pierde și tresare.

Violonistul fără glas  

   Anul trecut, am avut ocazia să particip la un alt concert susținut de Alexandru Tomescu, ce-i drept de o altă factură. Mă refer la spectacolul celor 24 de capricii ale lui Paganini, o suită de fantezii muzicale, jucăușe, crude și melancolice, care puneau probleme și artistului, și publicului. Cel dintâi se lupta cu obstacolele tehnice, cel din urmă se lupta cu emoțiile. Misiunea spectatorului era să se abțină. Odată ce îți identificai zbuciumul interior cu notele fugitive din jur, erai pierdut. Te prindeai în mrejele unui farmec fără de scăpare și riscai să pierzi contactul cu realitatea. Alexandru Tomescu reușește să transmită publicului uitarea de sine și rareori vei auzi un telefon mobil sunând inoportun la un astfel de concert. Ascultătorul e atras de vraja unor alte lumi și pentru o oră jumătate, se desprinde complet de cotidian, în care oricum îi este rezervată cea mai mare parte din viață. Ce e amuzant e că, și atunci, și acum, Alexandru Tomescu a zâmbit condescendent publicului, fără a-I adresa niciun cuvânt. La asemenea manifestări, muzica vorbește în numele tuturor, nu se face risipă de vorbe și uneori, mă întreb cum ar trăi o lume mută, vitregită de limbajul articulat…

Capricii și obsesii
 
   Åži de data aceasta, am fost mulțumită de interpretarea artistului, doar că am trecut prin stări diferite. Inițial, am fost sceptică. Primele melodii păreau pentru mine, neinițiată în muzica clasică, niște disonanțe teribile. Nu găseam armonie, compasiune, subtilitate, tot ce puteam auzi erau niște tușe sonore violente, care îmi umpleau capul de imagini explozive, de cataclisme imaginare, făcându-mă să mă cutremur în fața puterii brute pe care o înlănțuire de sunete o poate dezvălui sufletului omenesc. Pe deasupra, cei doi actori din spatele lui Alexandru Tomescu încercau să-l imite pe artist, cântând la viori imaginare. După puțin timp, s-au tăvălit pe jos, continuând să simuleze un act artistic. Au ieșit din scenă de-a bușilea. Eram puțin debusolată. Artă modernă și un Stradivarius… un experiment de prost-gust, dar nu a fost să fie așa. Dacă debutul a fost un pic stângaci, după părerea mea, ce a urmat a fost magistral. Paul Cimpoieru și-a făcut apariția în sunetul feeric al viorii, cărând o greutate în spate, de fapt își căra partenera, învelită într-un cearșaf. Gesturile lui extenuate, încrâncenarea de a continua făceau să se țeasă o poveste frumoasă despre strădanie, ambiție și orgoliu. Spectacolul devenise complex, construind două planuri. Pe de o parte, muzica răbufnea cu vitalitate, deschizând inimile și dând aripi fanteziei, apoi actorii plăsmuiau o parabolă. Din ce am înțeles eu, era vorba de un artist tânăr, care își caută inspirația și creativitatea, pentru ca în final să ajungă să-și cunoască propria vioară, asemănată cu o femeie. Femeia înfășurată în cearșaf este de fapt vioara sălbatică, ce se opune mâinilor nerăbdătoare ale artistului. Apoi, vioara e îmblânzită și începe să-și atragă maestrul într-o cursă pătimașă. Artistul devine amant și vioara-femeie aleargă, se zbenguie, suferă, cade, se ridică, dar în ciuda a tot și toate, ea continuă să cânte, chiar și atunci când înșuși artistul ar vrea să o oprească. Benzi negre, groase învăluiau la un moment dat scena, imitând portativul. Artistul și vioara sa se pierdeau printre note și deveneau trupuri fremătânde, rătăcite în voluptatea cântecului nemuritor. A fost o adevărată plăcere să îi urmăresc pe acești actori pricepuți care, fără cuvinte, fără dicție, fără dulceața unei voci antrenate, au reușit să transmită mai multe decât ar fi putut-o face un scriitor bun. Senzualitatea și gustul ei dulce-amar au devenit laitmotive, pe baza cărora a fost posibilă evoluția unei simfonii a plăcerii și a durerii, o simfonie a contrastelor în care artistul e prins undeva la mijloc.

Un bis cu mult umor    

   Copleșit de aplauze, Alexandru Tomescu a interpretat o piesă din repertoriul lui Vivaldi, dacă nu mă înșel, iar cei doi actori inventivi, după ce au pus capăt sublimei lor arte poetice, au început să dea viață unei întregi tipologii de ascultători. Au fost adolescenți, snobi, îngâmfați, oameni modești și amatori „în trecere”, mereu prea grăbiți pentru a rămâne până la final. Trăiam cu impresia că arunc o privire indiscretă în public. Actorii și muzicianul ne-au pus în față o oglindă atât de fidelă încât imaginea reflectată mi-a răpit un surâs înțelegător. Da, știu, așa sunt și eu din când în când, un pic prea aglomerată pentru a mai da ascultare muzicii tandre care se aude în mine, dar de aceea, recomand cu multă căldură asemenea spectacole, ajută publicul să își regăsească adevăratul chip, chiar dacă nu întotdeauna măgulitor.

Cristina Stancu
Colegiul Național Unirea Focșani