Pe 1 martie 2014 poetul Ion Panait (n.01.03.1941, Piscu, Galați – m.08.09.2009, Mangalia) ar fi împlinit 73 de ani. A murit la Mangalia, la malul mării, în brațele bunei doamne Zizi. Într-un exil marin care să dea o aură de legendă și mister postumității lui. Toată viața a tânjit după mare, avea un dor permanent de întinderile ei de ape, o visa în fel și chip, la fel cum trebuie să fi fost atrași de țărmul mării la rându-le, Ovidiu sau Mihai Eminescu.
Întotdeauna pe 1 martie domnul IP avea un fel aristocratic de a se purta, ca și cum ar fi avut nevoie de această justificare de ziua lui. Afișa o cochetărie controlată, se îmbrăca impecabil și ca un prinț trecea prin piața centrală a orașului, neapărat cu ziare sub braț și se lăsa cu oarecare superioritate în voia mulțimii și orgoliului său. Cumpăra flori fără să se târguiască, se saluta cu negustorii și cunoscuții, și, în general, era un mare maestru la pierderea timpului fără niciun efort.
Domnul IP avea un cult al prietenilor de tot felul – scriitori, jurnaliști, profesori, medici, ofițeri (de carieră, doar din armată, de regulă în rezervă), profitori, lichele, pierdevară, simple cunoștințe, oameni de tot fel, – și de fiecare dată își făcea ziua de naștere cu această independentă și frumoasă adunătură. Această mulțime pe care numai un poet mare ar fi în stare să o tolereze împrejurul lui, avea ceva poetic și picaresc în ea. Lucrurile se petreceau cam ca-n Frumoșii nebuni ai marilor orașe, cu mult zgomot, vin și cântări, rivalități, scandaluri și împăcări afectuoase. La fel ca Radu Zăvoianu, domnul IP era un poet nesăbuit care părea să nu se mai trezească din obsesiile sale legate de libertate și curaj, chiar dacă acestea l-ar fi dus la pierzanie în perioada de dinainte de ’89 (a fost anchetat de securitate de câteva ori). Și la fel ca personajul lui Fănuș Neagu, domnul IP părea să se adreseze invitaților cu următoarele cuvinte: Domnilor, ,,toate drumurile sunt unse cu supărări (…), numai ăla spre cârciumă e măturat de îngeri.”
Dacă se nimerea să te întâlnești cu el la cârciumă, chiar și cu mai mulți inși la masă și el avea doar o sută de lei, de regulă ultima, nu ezita niciodată s-o cheltuie primul, dintr-un fel de elan copleșitor de prietenie și altruism. Îmi amintesc de o astfel de întâmplare când a ținut să plătească totul, întreaga seară, chiar și pentru miticii pe care nici măcar nu-i cunoștea (erau prietenul prietenului, prietenului…meu) și la plecare, pe scări, ezitând, m-a rugat cu acea timiditate țărănească pe care o știam atât de bine, prietene, dă-mi un pol, am nevoie…
Uneori cred că timpul este distanța dintre mine și Ion Panait. Cât de mult mi-ar fi plăcut să mă sune și să mă invite la ziua lui pe 1 martie și să fim din nou ca altădată, și să credem că viața nu-i decât un viscol de iasomie. Ironia face să-i păstrez numărul (de fix, nu a avut niciodată mobil) și numele în telefon. În legătură cu toate acestea, mi se pare foarte potrivit să invoc un poem scris de poetul portughez Fernando Pessoa (în traducerea magistrală a lui Dinu Flămând), în amintirea unui prieten devotat și fericit ca o floare:
,,Când va sosi primăvara
S-ar putea să nu mă mai găsească-n această lume.
Acum mi-ar plăcea să pot crede că primăvara este un om
Ca să pot presupune că el va plânge,
Văzând că și-a pierdut singurul prieten.
Dar primăvara nici nu este ceva concret:
E un fel de a vorbi.
Nici florile nu învie, nici frunzele cele verzi.
Există alte flori noi, și alte frunze verzi.
Alte zile încântătoare.
Nimic nu revine, nimic nu se repetă, căci totul este real.”
