În perioada 2-6 aprilie 2012, s-a desfășurat la Pitești, în județul Argeș, „Olimpiada națională de limba și literatura română”. Concurenții, veniți din cele mai îndepărtate regiuni ale țării, și-au dat întâlnire la hotel „Muntenia” pentru ca, de acolo, să înceapă itinerariul către culmile succesului. Antrenamentele dure din ultimele două săptămâni, alături de îndrăzneala de a ne visa pe locurile fruntașe, ne-au determinat să intrăm foarte repede în starea tensionată de concurs.
Înainte de proba scrisă, în seara de 1 aprilie, nimănui nu îi ardea de păcăleli. Caietele erau răsfoite cu înfrigurare, câte unul țipa la un întreg lot vecin, solicitând puțină liniște. Profesorii însoțitori găseau răgazul de a da ultimele sfaturi și băieții, atâția câți erau (în jur de 5 dintr-un total de 46 de elevi), își pregăteau cravatele căci nu se cade să scrii despre Titu Maiorescu în ținută de stradă. Cu alte cuvinte, în jur plutea o atmosferă încărcată, plină de suspansul competiției.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
Festivitatea de deschidere a transmis o stare de spirit diferită, comparativ cu alți ani. Lozinca „Să câștige cel mai bun!”, atât de enervantă prin uzitarea ei automată, a lipsit cu desăvârșire, ceea ce mi-a dat senzația că am în fața mea oameni care au renunțat demult la clișee. Primele impresii nu mi-au fost înșelate căci, după o serie de discursuri oficiale, cuvântul a fost luat de arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, ÎPS Calinic, care fără nicio reținere, ne-a mărturisit o întâmplare din anii săi de formare la Institutul Teologic.
La materia „Cunoștințe religioase”, unde fiecare trebuia să memoreze nume complicate de sfinți, mitropoliți și îngeri, se dădea un examen semestrial, esențial pentru continuarea cursurilor. Elevul Calinic uitase complet materia și cu golurile aferente învățării în salturi, a decis că o recapitulare, oricât de serioasă, nu l-ar putea ajuta să acopere totul. Așa că, s-a așezat în genunchi în chilia sa, implorându-l pe Dumnezeu să-i arate un semn de iubire. Nu a cerut lecitină di-vină, nici cunoștințe prea vaste cu care să impresioneze comisia, în schimb a solicitat un mic serviciu: să viseze subiectul, ceea ce, prin umorul Celui de Sus, s-a și întâmplat. Mândru de succesul său oniric, Calinic s-a lăudat colegului de bancă. Stupefiat, acesta a simțit nevoia să discute și cu alții despre acest miracol nedrept.
Vestea a circulat cu viteza gândului căci profesorii au început să se îngrijoreze și se gândeau chiar să anuleze sesiunea, neexplicându-și o asemenea scurgere scandaloasă de informații. Calinic a fost luat în biroul mai marelui și interogat cu cea mai mare brutalitate, dar elevul a răspuns sincer: „Prin voia Domnului!”. Arhiepiscopul ne-a zâmbit tuturor și s-a declarat prietenul învinșilor, căci cei „cocoțați în ierarhie” nu vor mai avea nimic de făcut pe mai departe, singura lor activitate fiind „să rămână sănătoși”.
Atunci, toată lumea s-a mulțumit să zâmbească reținut, neacceptând o asemenea amiciție care le-ar fi contrazis ambițiile de învingători. La micul dejun, chiar înainte de proba scrisă, mulți se văitau că nu au avut visul revelator. De abia mai târziu, după afișarea rezultatelor, arhiepiscopul a început să devină o prezență în absență: numele îi era invocat peste tot și devenise un pansament al tuturor.
Prin foc și sabie
După un așa preambul jovial, a urmat greul. Am susținut două probe: una scrisă (luni) și alta orală (marți, în intervalul 9-17). Prima probă a fost cea mai solicitantă, testând cunoștințele de literatură, capacitatea de sinteză, aptitudinile critice și exprimarea armonioasă. Fiecare clasă a avut de întâmpinat dificultăți de interpretare. Pe scurt, la clasa a IX-a, „a picat” un text-suport din „Orbitorul” lui Cărtărescu, însoțit de un interviu din „România literară”, luat lui Alberto Manguel, autorul volumului „O istorie a lecturii”, iar sarcina principală a fost susținerea tezei că cititorul dă viață cărții. Apoi, la clasa a X-a, subiectul a surprins pe toată lumea prin alegerea unui text liric (câteva stihuri de-ale lui Camil Petrescu, „Versuri pentru ziua de atac”), însoțite de un fragment din „Catastrofa” lui Liviu Rebreanu.
Elevii au avut de argumentat ideea că războiul este o modalitate de asumare a datoriei patriotice. Cu mai puțin sânge și mai multă creativitate, subiectul de la clasa a XI-a a adus în prim-plan două texte critice cu și despre Titu Maiorescu, acestea fiind un punct de pornire în dezbaterea conceptului de „catharsis” în artă. În cazul viitorilor absolvenți, pe care îi așteaptă BAC-ul, provocarea a fost una de ordin istoric. Lena Constante cu a ei „Evadare tăcută” a alternat cu Steinhardt (firește, „Jurnalul fericirii”), pledând pentru rezistența într-un univers concentraționar. Elevii de clasa a XII-a s-au găsit în fața provocării de a răscoli sumbra istorie a regimurilor autoritare.
După o asemenea mobilizare intelectuală, momentul în care am predat lucrarea a fost eliberator. Capul îmi vâjâia, mâna îmi reclama trei ore de scris continuu și cuvintele zburau în capul meu, alandala. A fost nevoie de o pauză, timp în care m-am detașat de tot și toate, revenind cu picioarele pe pământ.
Asta vă propun și acum, o aerisire din acest cadru strâmt în care autorii, curentele literare și operele esențiale năvălesc cu furie asupra aspiranților la titlul de viitori critici. Vă aștept sâmbăta viitoare cu noi amănunte privitoare la proba orală, frumusețile județului-gazdă, agonia rezultatelor, premierea și drumul spre casă.
Fiți cu ochii în patru!
Cristina STANCU
Colegiul Național Unirea
