Ediția: Vineri 19 aprilie 2024 Nr. 6608
Ediția: Vineri 19 aprilie 2024 Nr. 6608

Revoluția culturală și rezistența prin mișto. La Focșani, cu domnii Liiceanu și Paraschivescu

Asta e mereu și tendința mea, să iau la mișto. Să fac bășcălie, că doar așa am crescut, așa am trăit, cu rezistența prin umorul amar al nației noastre. Așa că, de la o vreme, mi-am zis să renunț și să caut profunzimea unor situații, să ascult motivele, să înțeleg explicațiile. Iată-mă, așadar, cu această atitudine, prezentă, sâmbătă, la Galeriile de Artă din Focșani, într-o sală plină cu oameni gata să-i asculte pe scriitorii Gabriel Liiceanu și Radu Paraschivescu, care au venit, în principal, să-și prezinte cărțile „Exitus” și „Garoafe la bordel”, publicate, desigur, de editura Humanitas.

Cu această atitudine am ascultat-o pe doamna profesor Carmen Ion, moderatoare a întâlnirii, spunând că deschiderea librăriei Humanitas în orașul nostru este „o revoluție culturală” și că unii elevi (copii, ca să citez exact) ai dumneaei au fost revoluționari și s-au dus cu o carte de gramatică și cu cărțile domnului Paraschivescu – „Orice om îi este teamă” (frică, a spus doamna) -, atunci când „proprietara acestor vorbe pline de înțelepciune nețărmurită a făcut o vizită în Vrancea”. Nici nu știți ce mă bucur să văd atâta revoluție, pentru că fix de asta îmi e mereu frică (teamă), că suntem prea mioritici, prea fataliști, dar, nu. Chiar, nu.

În acea sală plină cu intelectuali, după cum tot doamna profesor a clarificat, am recunoscut foarte mulți politicieni, și ei, așadar, cu toții intelectuali, dintre care unii, preocupați zi de zi să ridice necontenit nivelul nației, nu știau unde e librăria Humanitas, dar, nu e nicio problemă, s-au alăturat de sâmbătă revoluției. Mai ales că guvernul, condus nu de o „proprietară de vorbe pline de înțelepciune nețărmurită”, ci de un far cu doctorat, guvernul așadar face totul pentru a răspunde cererilor profesorilor aflați de săptămâni în grevă. Salariile decente pe care le vor primi, le vor permite să participe și ei la revoluția culturală, cumpărând cărți din librării. Deja, nu știu, simt că începe să-mi placă țara noastră, ce frumos e! Îmi vine așa, să zburd pe nesfârșitele câmpii. Ale cunoașterii, desigur, dar nu numai!

Și însetată de cunoaștere am fost timp de două ore. Cu sinceritate vă spun că nu știu când a trecut timpul. Deși era foarte cald, am reușit să găsesc un loc pe pervaz, lângă o fereastră, și am sorbit cuvintele care se multiplicau în aer pentru a ajunge la fiecare dintre intelectualii de acolo, dar și la mine. (Nu mă înțelegeți greșit, în sală am văzut profesori pe care îi stimez, am văzut oameni care într-adevăr merită acest statut). Doamna profesor Ion a adresat o întrebare extraordinară, excepțională: Care e cartea care vă reprezintă cel mai bine?

„Fluturele negru”, a răspuns domnul Radu Paraschivescu, al cărui umor mi-a fost alături din paginile revistei Esquire, unde mă hlizeam la expresii ca „Fată verde, nu fi tristă (sunt ca Hakkinen pe pistă)”. Dacă ar fi să-mi fac propriul epitaf, a spus domnul Paraschivescu, aș scrie: aici zace un atlet al superficialului, dar în această carte am încercat să dau o anume adâncime textelor pe care le scriu.

O „instalație” de-a mea, de inspirație R.Paraschivescu

Posibil ca domnul Paraschivescu să fie rarul gen de persoană care există concomitent în planuri diferite, fiind {imposibil de înțeles pentru mine cum (și îl invidiez pentru asta)} prezent în toate. Adică, părea să fie acolo, în sală, dar și prin cine știe ce alte părți. Îmi place domnul Paraschivescu, are un umor tăios și fin, militează pentru o limbă decentă și detestă, ca și mine, să „facă” sens, adică traducerile stupide din engleză, intrate pe ușa din dos în limba română. Detestă, ca și mine, clișeele și, cu toate că „nimeni nu-și propune să oprească evoluția naturală a limbii, ținta trebuie să rămână exprimarea corectă, cu nuanțe”. Desigur, ieșirea din clișee se face doar prin perseverența în lectură, de la vârste fragede, ceea ce nu a fost niciodată un obicei al maselor. În aceste condiții, să fie revoluția culturală, ca să folosesc și eu, totuși, un clișeu, una într-un pahar cu apă?

Nu mă reprezintă o singură carte, a răspuns domnul Liiceanu la întrebarea extraordinară, menționată mai sus; prima dată îmi ascund cărțile după ce apar, a spus dumnealui, mi-e frică de ele, dacă mă fac de râs, dacă sunt un eșec? Dar apoi le redescopăr și au trecut destui ani ca să spun că „Jurnalul de la Păltiniș” a însemnat ceva, a continuat domnul Liiceanu, ca să-mi spun că „Ușa interzisă” a reprezentat curajul de a vorbi despre mine.

Atunci când am avut ocazia să-i adresez câteva întrebări, domnul Liiceanu m-a rugat să fiu atentă cum voi transmite vorbele dumnealui pentru că „groaza de cuvântul oral pus pe hârtie, în scris, e totală”. E, într-adevăr, o sarcină dificilă, de aceea nu prea folosesc citate lungi. Dar, domnule Liiceanu, chiar a fost o plăcere să vă ascult, deși nu ați vrut să dezvăluiți (devoalați) următoarele evenimente pe care le va organiza librăria Humanitas.

Chiar aș fi vrut să intervin și să vă spun că nu aveți de ce să vă fie groază, nici de cuvântul scris, nici de moarte. Transmiteți o energie extraordinară, aveți un umor frumos (intelectual, dar frumos) și chiar dacă nu vă amintiți unde exact ați fost în urmă cu 14 ani la Focșani, cu Mircea Cărtărescu, (la Colegiul Unirea, a spus publicul), mă bucur că v-a rămas amintirea „unui amfiteatru foarte frumos la un liceu”, de unde ați plecat „cu o senzație de bine pentru care nu erați pregătit. „Mi s-a părut ceva atât de frumos ce am trăit acolo, era o selecție de oameni care ne iubeau și care credeau în ce făceam noi”, a spus domnul Liiceanu și mi-a părut rău că nu am fost și eu acolo.

Reușiți să emoționați și să ajungeți chiar și la oameni ca mine, neinițiați, neintelectuali, dar care pleacă de la evenimente ca cel de sâmbătă de parcă ar fi participat la Misterele din Eleusis. Ați trăit într-o viață, iată iar un clișeu, cât alții în generații, sunteți și veți rămâne parte a culturii românești. Dar, domnule Liiceanu, suntem mai puțin de un grăunte de nisip în univers. Dăm prea multă importanță apariției și dispariției noastre. În urmă cu un milion de ani nu existau oameni și cel mai probabil îi va lua speciei noastre mult mai puțin să dispară cu totul. Nu eram înainte să ne naștem și nu vom fi după ce vom muri, ce mare lucru? Singura groază pe care o împărtășesc este cea de cum murim.

G.Liiceanu, în biblioteca personală

Mă urmărește această idee atât de larg răspândită, atât de mediatizată, pe care mi-a părut rău să o aud exprimată și de domnul Paraschivescu, când a revenit la cartea „Orice om îi este teamă”. Cumpărând cartea, citind-o, a spus domnul Paraschivescu, cititorii își dau seama că „asta simt și ei, asta gândesc și ei, e o formă de solidaritate, o formă de coeziune în fața unui rău care ni se face, fără să ne putem opune. Sigur că ne putem opune în ciclurile electorale, dar știm cu toții că promisiunile sunt frumoase, fiind urmate de încălcarea lor violentă”.

De ce? De ce nu ne putem opune? De ce doar prin vot? Nu, nu cred asta. Cred că ne putem opune și în afara ciclurilor electorale. Grevele, manifestațiile, protestele, participarea civică sunt forme de opoziție, de afirmare a unei voințe, când e cazul, contrare celei a politicienilor. Și cred că e timpul ca oamenii politici actuali și viitori să înțeleagă asta. Și tocmai de asta am adresat acea întrebare obosită, ponosită: care ar fi rolul intelectualilor în educarea politică, civică a publicului larg, nu numai a intelectualilor ca cei prezenți în sală?

Pentru că știam răspunsul, așa cum știați și dumneavoastră, domnule Liiceanu, întrebarea. Da, mi-ați spus despre cărțile și articolele domnului Horia Roman Patapievici, ale dumneavoastră („Apel către lichele”), despre Memorialul Durerii de la Sighet pus pe picioare de Ana Blandiana, despre Grupul de Dialog Social și despre Alianța Civică, despre pamfletul politic și cărțile domnului Radu Paraschivescu, voci fără de care „ar fi o tăcere totală, o acceptare subînțeleasă a tot ce se întâmplă: a imbecilității prim-miniștrilor, a ororilor, a corupției, a mafiilor”.

Dar, domnule Liiceanu, „noi vorbim, vorbim și poate toate vor avea un efect, fără asta ar fi mult mai trist”, mi-ați spus, însă e de ajuns? Trebuie, în continuare, să rezistăm prin cultură? E suficientă o revoluție a miștoului? De la mine până la domnul Paraschivescu facem mișto, unii cum pot, alții cum trebuie, dar e suficient? Eu cred că nu.

Eu cred că trebuie să învățăm cu toții și să punem în practică adevărata revoluție, adevărata rezistență. Nu, nu cea cu ghilotină, cu anarhie, cu asasinate politice, ci aceea cu permanenta tragere la răspundere a clasei politice, aceea e protestului, a grevei, a implicării civice concrete, directe, ori de câte ori se întâmplă derapaje. Iar intelectualii ar trebui să fie în prim plan, pentru că scrisorile deschise, articolele, eseurile, pamfletele nu mai sunt de ajuns.

„Cum frumos a spus Horia Roman Patapievici la un moment dat, în 1989 totul a început cu o revoltă a străzii care a fost spontană, splendidă, anticomunistă în mod clar, iar roadele acestei revolte a străzii au fost speculate și exploatate de eșalonul doi al Partidului Comunist”, mi-ați răspuns. Și unde e acum, 34 de ani mai târziu, acest eșalon doi, domnule Liiceanu?

H.R. Patapievici, în biblioteca personală

P.S. Este normală și benefică existența elitelor, dar ele au tendința de a se transforma în enclave, iar nația asta, cred eu, trebuie să renunțe la mitul vârfurilor, olimpicilor, geniilor, care ar fi suficiente pentru a ne fi bine, chiar dacă majoritatea suntem analfabeți funcțional. Nu, nu ne e bine. Bine ne va fi când cei mai mulți vom înțelege ce ni se întâmplă.

Sursa foto de la eveniment, cu mulțumiri: Facebook/Centrul Cultural Vrancea

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

You cannot copy content of this page

× Ai o stire interesanta?