Opt călugări împreună cu părintele Macarie, fostul stareț de la Poiana Mărului, trăiesc izolați la schitul Muntioru de 3 luni de zile. Zăpezile abundente, drumul dificil de străbătut au făcut ca slujitorii Domnului să rămână izolați de restul lumii. Părintele Macarie spune că iarna nu i-a luat prin surprindere și că și-au făcut provizii pentru a trece cu bine peste această iarnă grea. „Åžtim câte anotimpuri are un an și în ce lună ne aflăm”, spune zâmbind părintele. Schitul Muntioru sau „Catedrala Văii Râmnicului” așa cum îl numesc localnicii, se află situat într-o frumoasă poiană înconjurată de păduri de brazi, pe un platou înalt, la o altitudine de 1.300 metri. Așezământul monahal a fost ridicat la granița dintre Moldova, Transilvania și Å¢ara Românească, într-un peisaj mirific și a fost construit în baza unei dorințe testament a marelui domnitor Åžtefan cel Mare.
Ca să ajungi la Mănăstirea Muntioru trebuie să ai chemare, dar mai ales trebuie să te înarmezi cu foarte multă răbdare. După ce străbați cu mare greutate și scapi de gropile uriașe de pe drumul național Dumbrăveni – Vintileasca, în fața pelerinului se ivește o altă provocare. Drumul de la marginea satului Neculele din comuna Vintileasca și până la schitul Muntioru este unul extrem de anevoios. Vorbim practic de un drum forestier care brăzdează muntele de la bază până pe platoul unde se află mănăstirea.
Numai cei care sunt chemați și au puterea de a străbate pădurea de brad și fag o pot face. Zăpada căzută din belșug anul acesta este un prim impediment. Dacă la început pe drumul forestier spre Muntioru este doar o cărăruie prin zăpadă cât să pui piciorul, la un moment dat apar niște urme de TAF. Semn că nici aici pădurile Vrancei nu au scăpare de drujbele celor implicați în afaceri de cele mai multe ori oneroase cu păduri și care, din dorința de a se îmbogăți rapid, taie copacii seculari care asigură cel mai bun echilibru dintre om și natură. Drumul abrupt și zăpada care pe alocuri se înmuiase fac ca picioarele să alunece prin omăt și să ne cufundăm în stratul gros de nea.
După un ceas de mers pe jos ajungem sus, acolo de unde ai impresia că te uiți de pe acoperișul Vrancei. În poiana Muntioru, frumusețea locului dar și aerul plin de smerenie îți umplu deodată sufletul. Ajungem la poarta mănăstirii, unde zăpada adunată în troiene seamănă cu un zid de apărare. Nămeții încă depășesc gardul mare de piatră. Cei opt călugări împreună cu părintele Macarie nu au mai coborât de aici de trei luni. Gospodari așa cum îi știe lumea, trăiesc cu alimente strânse încă din toamnă și se tratează cu usturoi și hrean, despre care slujitorii Domnului spun că „sunt mai sănătoase decât medicamentele”. Din munca lor, din donațiile credincioșilor, reușesc să trăiască sus pe munte în condiții vitrege din cauza vremii extrem de grele.
Trăiesc cu Dumnezeu în suflet!
La mănăstirea Muntioru a ajuns în această iarnă după căderile masive de zăpadă un echipaj format din două snowmobile și un ATV pe șenile care le-a dus călugărilor alimente. Însă părintele Macarie i-a îndrumat pe binefăcătorii care s-au încumetat să ajungă până acolo, să ducă ajutoarele la oamenii săraci din satele comunei Vintileasca, spunând că au mai multă nevoie de acele alimente decât ei. „Au ajuns la noi niște oameni cu niște sănii cu motor care mergeau pe deasupra nămeților de zăpadă. Când au ajuns aici au spus că așa ceva nu au văzut nicăieri pe unde au fost. I-am pus la masă, i-am omenit așa cum se cuvine și au fost foarte încântați. Au rămas foarte surprinși de frumusețea locului, dar mai ales de ce au văzut aici, mă refer la legătura noastră cu Dumnezeu și cu lumea. Le-am spus că noi știm câte anotimpuri are anul și prin urmare eram pregătiți pentru o vreme ca asta. Primăvara se pun roadele în pământ, vara se îngrijesc, toamna se adună și iarna le mâncăm. I-am rugat să ducă ajutoarele în altă parte la oamenii sărmani cu adevărat, deoarece noi ne descurcăm cu ajutorul lui Dumnezeu”, au fost vorbele blânde ale părintelui Macarie.
Părintele Macarie e un duhovnic puternic, ctitorul mănăstirii pe care a zidit-o la îndrumarea lui Dumnezeu și din contribuțiile enoriașilor creștini. Bătrân, cu barba ninsă și răsfirată de vânt, cu glasul blând, părintele Macarie îi binecuvântează pe toți credincioșii care vin la mănăstire. Numărându-și parcă vorbele, părintele mai mult ascultă. Are privirea rugătorului necontenit, pe care nu-l poți tulbura și nici surprinde cu vreun gând ascuns, ispititor. De când e la Muntioru, părintele a văzut multe. Pentru el cel mai important lucru este faptul că fiecare om pleacă din mă-năstire schimbat sufletește. Nu e puțin lucru. Nădejdea e totul. Dumnezeu are grijă să dea cu preaplin de măsură celui care cere. Acolo sus pe munte unde Dumnezeu coboară pe pământ, contează credința omului, dar și locul. La Muntioru, rugăciunea e deosebit de puternică. Asprimea iernii nu a făcut altceva decât să-i întărească și mai mult, iar credința în Dumnezeu îi ține acolo sus.
Ajutorul vine din credința pe care fiecare om o are în Dumnezeu
Deși nu au mai coborât de pe munte de mai bine de trei luni de zile, cei opt călugări în frunte cu părintele Macarie spun că nici nu au avut și nu au niciun motiv pentru a coborî din locul ales pentru a comunica cu Dumnezeu și de unde, cu ajutorul Lui, încearcă să vindece rănile sufletești ale oamenilor, să îi ajute să treacă mai ușor sau chiar să scape de necazurile pe care le au. De fapt, ajutorul vine din credința pe care fiecare om o are în Dumnezeu, explică părintele Macarie. „Noi suntem obișnuiți cu greutățile. De ani de zile ne-am acomodat traiului de pe munte. Au luat legătura cu noi diferite persoane și le-am spus că am învățat să supraviețuim. Le mulțumim celor care s-au gândit la noi, dar suntem aici sus pentru că am ales să îl slujim pe Dumnezeu și nu unor interese meschine. Cei care vor să vină la mănăstire trebuie să știe că aici Casa lui Dumnezeu are mereu ușile deschise. Credința, iubirea față de divinitate, rugăciunea și mai ales sfințenia acestor locuri ne țin tari, ne țin sănătoși să mergem mai departe”, a spus părintele Macarie. După câteva ore în care am stat alături de cei opt călugări și de părintele Macarie care ne-au arătat că în comuniune cu Dumnezeu pot fi depășite toate greutățile vieții și că poți trăi izolat de lume timp îndelungat, am părăsit platoul mirific din vârful muntelui Muntioru. Locul unde părintele Macarie a demonstrat că atunci când ai credință niciun obstacol nu este de netrecut și locul în care a reușit să construiască un frumos așezământ monahal la cea mai mare altitudine din Vrancea. Am lăsat în urmă poiana acoperită de zăpadă de peste un metru, am lăsat în urmă pădurea frumoasă de brad care străjuiește mă-năstirea. Însă mi-a rămas în minte cuvântul de despărțire a preacucernicului părinte Macarie. „Nu vă faceți griji, o să vină ea și primăvara!”. Un cuvânt plin de înțelepciune, pe care l-am perceput ca pe o binecuvântare și care arată că cel mai important lucru pentru un om este credința în Dumnezeu.
