Mă angajasem de câteva zile și abia începusem să aflu cum se obține o știre, cum se documentează și cum trebuie scrisă. Era o zi de toamnă care nu anunța nimic deosebit. Terminasem de scris și mă îndreptam spre casă. Dintr-o dată sună telefonul de serviciu. Răspund. „Persoană spânzurată pe strada Anghel Saligny!”. Am închis telefonul. Åži-am intrat în panică! Ce fac acum? Unde este strada cu pricina? Mă aflam pentru prima dată într-o astfel de situație! Dau niște telefoane și aflu că mortul era la două minute de mers de locul în care mă aflam. Am pornit în viteză spre adresa respectivă. Eram doar un om obișnuit care nu s-a mai confruntat cu o astfel de moarte… De ce s-a spânzurat?! O să am tăria să văd mortul, atârnat în copac?
Pe stradă, agitație mare. Oameni puzderie, strânși în jurul copacului… Niște copii se lăudau că ei au găsit mortul… Polițiștii făceau anchetă. Iar eu…un jurnalist la început de drum, lângă un om care a decis să moară! Am început să fac poze. Obiectivul îndreptat către spânzurat. Privirea nu! Era un tânăr din Biliești care ar mai fi avut atâta viață în față, un tânăr acum mort… Ce-o fi simțind mama lui? Frații lui? O fi avut? Or fi aflat? Trupul a fost dat jos. Frânghia i-a fost scoasă din jurul gâtului. Iar criminaliștii îi făceau poze din toate unghiurile. Îl căutau, nestingheriți, prin buzunare să vadă dacă are vreun document de identitate și vreun bilet prin care să-și justifice fapta. Åži eu…mă uitam îngrozită!
Ancheta se termină. Apare o mașină a Serviciului de Medicină Legală. Doi oameni coboară. Scot targa. Un sac portocaliu. Bagă în el mortul și-l suie-n mașină. Cer-cetarea la fața locului s-a terminat. Plec și eu. Nu spre casă ci spre redacție. Scriu ce am văzut și plec spre casă cu imaginea mortului în minte. Imagine care m-a chinuit mai bine de o săptămână. Mi-am spus: „Eu nu mai fac asta! Nu sunt suficient de puternică…Renunț!”.
Åži… au trecut zile după zile. Åži luni după luni. Alte accidente. Alți răniți. Alți morți. De toate vârstele. În toate felurile… De primul spânzurat nu am uitat. Doar că sufletul meu a învățat și a acceptat că moartea… face, totuși, parte din viață.
Au trecut trei ani și jumătate. Se încheie încă o săptămână agitată. E sâmbătă. Ziua mea liberă. În liniștea serii, sună telefonul. „Accident la Urechești. Cinci victime, trei persoane încarcerate!”. Sar direct în cizme, trag o geacă pe mine și plec. La fața locului…carnagiu! Trei cadavre mutilate zac pe șosea. Alte două persoane sunt duse la spital. Două mașini sunt complet distruse. Pe jos, sânge, creier… Rudele țipă, plâng.
Polițiștii măsoară. Trecătorii cască ochii. Iar eu sunt jurnalist. Mâine, lumea va trebui să citească. Mâine, lumea va vrea să afle. Să afle, să aibă grijă și să nu uite: moartea face parte…. din viață.
