În această primăvară timidă de parcă ar ezita să rămână, mai mult ca niciodată, când natura vegetală irumpe din pământ smulgându-i țărânii miresmele delicate, oriunde ai ieși din oraș, câmpurile sunt pline de gunoaie fetide, scârboase, ulcerânde, supuroase, mucegăite, descompuse, urduroase, năpădite de viermi și insecte, aruncate din mașini, căruțe, de pe motorete, biciclete, de la subsuoară, din mâini etc, ori pur și simplu aduse de vânturi și îngrămădite în dosul gardurilor. Asistăm cu stupoare la o victorie a gunoaielor. Întotdeauna m-am întrebat cu nai-vitate extremă ce fel de oameni sunt cei care opresc pe marginea drumurilor, malurile râurilor, lângă șanțuri, în păduri și își lasă sacii, plasele, legăturile cu gunoaie în splendoarea scânte-ietoare a ierbii proaspete. Apoi, cum trec zilnic prin acel loc și privesc, chiar și pentru o clipă, din mers, către gunoaiele lor abandonate fără discernământ: resturi alimentare, sticle, o plapumă veche, încălțăminte, haine, cutii de bere, animale moarte, paie, linguri din aluminiu răsucite, podoabe feminine din plastic, ambalaje de farmacie, veselă ieftină, lenjerie intimă, aduse de peste tot, din frizerii, vile de lux, farmacii, baruri, cabinete de ginecologie ca o înfrângere dezamăgitoare a virginității… Cum seara, la cină, stau la masă și rîzând, vorbesc despre etică, glumesc cu fermecătoarele lor femei gătite cu bijuterii scumpe, spun lucruri amuzante copiilor, critică emisiunile de la televizor, guvernul, instituțiile, profesorii, medicii, „ceara mă-sii de țară !”
Este o poluare colectivă, nedureroasă, acceptată, neacceptată, iresponsabilă, banală, incontrolabilă, paradoxală, ignară, haotică, condamnabilă, cronică, care face din România o țară hâdă în care forța de oprimare a gunoaielor nu poate fi înfrântă de nimic. Mușița gunoaielor întruchipează un fel de nemurire, un infern în care tumorile deșeurilor slobozesc în aer miasme, izuri pestilențiale, putori, duhori din măruntaiele descompuse. M-a impresionat o fântână din sudul regiunii pe care o știam de foarte multă vreme, din care, vara, băusem apă adeseori, recunoscător binefăcătorului anonim care o săpase și care acum părea vandalizată, fără lanț, gălețile din lemn, umplută cu gunoaie. În mod ironic, în ceasul acela al zilei când am văzut-o, o pasăre mică, de câmpie, cânta pe ghizdeaua ei din piatră.
Fără să-și dea seama de consecințele faptelor lor, oamenii aceștia au un temperament menajer pe care, în grava lor inconștiență, îl transferă familiei, copiilor, celor din preajmă. Imaginați-vă un grup statuar cu mii de oameni asemănători cu soldații din teracotă, nediferențiați, așezați în piața centrală a orașului, în care indivizii, surprinși în diverse poziții, sunt făcuți din gunoaie legate cu sfoară. Disprețul „sculptorului” ar fi evident pentru incapacitatea oamenilor făcuți din gunoaie de a da un sens frumos libertății.
Cred că odată și-odată oamenii își vor da viața pentru un petec de iarbă pe care nu îl vor mai găsi nicăieri imaculat. E ca și cum din mijlocul putred al gunoaielor, în chip paradoxal, s-ar ivi un crin splendid care se îndreaptă spre lumină, iar lujerul acela fraged ar fi fiul vostru !
