Ediția: Vineri 29 martie 2024 Nr. 6593

Ediția: Vineri 29 martie 2024 Nr. 6593

VIDEO și GALERIE FOTO: Colțul Mihaelei. Ordonanțele primăverii, pe cărările unui sat românesc

Primăvara nu știe să respecte restricții. Răzvrătită din fire, ea pornește la drum și ni se dezvăluie, în fiecare an, după propriile-i „ordonanțe”. Ar putea cineva să se opună, vreodată, decretului de trezire a mugurilor la viață, sau armatelor întregi de păsări călătoare, ce iau cu asalt, în fiecare an, frontierele? Cine s-ar putea pune în calea revenirii verdelui la putere, ori deciziei ca soarele să se trezească tot mai devreme, pentru ca ziua să câștige din ce în ce mai multe secunde?…

Dintotdeauna, ca să poată ieși din lunile friguroase, natura a fost forțată să îmbrace un costum obligatoriu de protecție: cel al CULORILOR, ca și cum ar fi trebuit să se pună la adăpost de monotonia în alb și negru a iernii. E un costum minunat, țesut din albastru de nu-mă-uita, din alb de flori de cais și cireș, roz pastelat de zambile, galben viu de narcise și desigur, din mov de flori de liliac. Cine crede că poate pune vreo stavilă valului cuceritor de primăvară, se înșeală. E lege! Nu ai cum să te opui la asaltul primăverii asupra naturii. Frumusețea acestui anotimp e incurabilă, pentru „virusul” numit primăvară încă nu s-a inventat vreun medicament.

Primăvara se dezvăluie cel mai bine într-o dimineață însorită, la pas, pe o firavă potecuță dintr-un sat românesc, când liniștea e întreruptă doar de cântecul păsărilor și de fâșâitul pașilor prin iarbă. Unde te uiți, te întâmpină copacii înfloriți și dealurile înverzite. Îți vin imediat în minte versurile poetului: „Se reîntorc livezile acasă / În rochii înflorite până jos”.

Ce bolți încărcate cu dantelării de flori albe, parfumate… ce zumzet de albine și alte felurite gâze, trezite din amorțeală… ce dans de fluturi, cu pelerinele lor pastelate!…

„Aruncă ziua peste tot cu vrăbii / În codri cucii iară-au năvălit / Se bat cu gâtul păsările-n săbii / Şi glasurile-şi dau la ascuţit.” Asta se întâmplă dimineața, devreme, dar mai ales pe înserat, când pornește un Concert Extraordinar: cel al mierlelor și privighetorilor. Iar în cursul zilei, ești asaltat de glăscioarele guralive ale sticleților, măcăleandrilor, cintezelor, graurilor, pitulicelor, rândunelelor, stăncuțelor, prigoriilor.

Și prin grădini e zarvă: „Își scot strămoșii degetele-afară / De ghiocei, de crini, de toporaşi”… De narcise, lalele, primule și de maci albi, aș mai adăuga eu… și de fragede verdețuri, pe care le-am tot dorit, în iarna fără sfârșit.

În aceste zile, satul pare pustiu. Cât e ziua de lungă, oamenii satului îşi văd de grădinile lor, pe terenurile din câmp sau la vie. Din când în când, dezmorțind liniștea, doar tractoarele străbat drumurile în fugă. Se pornește la aratul, tăiatul și stropitul viei… pe proprie răspundere. E partea bună a vieții la sat, în vremuri grele, de pandemie: ieși la săpat în grădină, repari prin curte, hrănești animalele, nu stai închis între patru pereți, treburile nu îți dau răgaz. „Pământul trebuie lucrat, că nu se știe ce ne așteaptă!”– asta a fost dintotdeauna grija omului de la țară.

Mulți dintre locuitorii satelor, mai ales acele sate de munte sau de deal, răsfirate, au trăit toată viața într-un fel de „izolare la domiciliu”, din care, dacă i-ai scoate, nu cred că s-ar simți prea în largul lor. Așa se explică și faptul că mulți dintre ei n-au trăit un șoc emoțional în aceste zile de pandemie, fără prea multe schimbări în modul lor obișnuit de viață. Pentru mulți dintre oamenii satului, frica de un viitor incert stă acum în lunile întregi de secetă, iar supărarea cea mai mare le-a fost când sărbătoarea Învierii i-a ținut departe de biserică.

Însă, înainte de a cunoaște frica de pandemie, bătrânii satelor suferă de o altă spaimă, mult mai grea: de singurătate. Cuvântul „distanțare” a căpătat pentru bătrânii satelor înțelesul dureros al însingurării, atunci când copiii și nepoții le-au rămas departe, în orașe sau în străinătate. E atât de simplu: rana aceasta din sufletul lor se va vindeca în momentul când își vor putea îmbrățișa, fără teamă, copiii și nepoții. Din păcate, izolarea găsește un punct sensibil aici, în sufletul satului românesc, și el se descrie cel mai bine prin frumosul cuvânt dor.

Satul rămâne în urmă, cu oamenii lui, dar și cu obiceiurile, hazul de necaz, speranțele și temerile lor. Și cu frumusețea unei dimineți însorite, dezvăluită la pas, pe o firavă potecă șerpuită prin iarbă. În timp ce primăvara își spune nestingherită cuvântul și își instituie propriile ordonanțe, satul trăiește un nesfârșit timp, încremenit, iar natura, atât de firesc şi armonios, își vede mai departe de rostul ei.

Text, foto și video: Mihaela Trifan

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

You cannot copy content of this page

× Ai o stire interesanta?