Optsprezece oameni ai străzii, adunați la un loc de un destin comun, împart, pentru nu se știe cîtă vreme, același domiciliu : cîteva containere puse la dispoziția lor de Filiala de Cruce Roșie Vrancea, în cadrul unui program derulat în parteneriat cu Consiliul Local Focșani. În loc să scadă, numărul oamenilor ajunși pe drumuri crește pe zi ce trece. Iar ceea ce este de-a dreptul alarmant e faptul că în batalionul dezmoșteniților sorții se înregimentează nu doar persoane degradate de nesăbuința viciilor, ci și mame cu copii, bătrîni, bolnavi, persoane cu handicap… Cu toții așteaptă, chiar și inconștient, ca cineva, cumva, să le dea o a doua șansă la demnitate. Mare parte dintre ei speră, spunînd că niciodată nu e prea tîrziu să o ia de la capăt. Alții, prea deprinși cu existența mizeră, trăiesc cu convingerea că pentru ei e prea tîrziu. Åži decît prea tîrziu… mai bine niciodată. Unii au ajuns în stradă din vina lor. Alții au fost forțați de împrejurări să locuiască acolo. Iar pentru restul, de vină au fost evenimentele din viață. Alegerile pe care le-au făcut la un moment dat, ca și oricare dintre noi. Numai că pentru ei, consecințele au fost mult mai dureroase decît ale noastre. Sînt acei pe care-i vedem în fiecare zi. Sînt oamenii străzii. Sînt o parte din decorul cotidian. Una urît mirositoare, murdară și mult, mult prea ușor de disprețuit… Pentru ei, ape-lative precum „bețiv nenorocit” sau „boschetar” reprezintă practic al doilea nume. Au ajuns pînă acolo încît să li se pară firească atitudinea de dezgust afișată față de ei de restul societății. Au ajuns să se resemneze, ba chiar să nu mai dorească să iasă din condiția mizeră, deznădăjduită, a unei lumi numai a lor. Fiți sinceri: de cîte ori ați avut ochi să vedeți cu adevărat că acești nefericiți există? De cîte ori v-ați întrebat dacă nu cumva sînt și ei oameni ca și noi, cu trecut și prezent, care respiră, gîndesc, au emoții și sentimente și care trebuie să aibă și viitor? De cîte ori v-ați gîndit că fiecare om fără adăpost are nevoi și poate cea mai mare dintre ele este aceea de primi din cînd în cînd un zîmbet, o vorbă bună… I-am văzut prin parcuri, prin gări, prin scări de bloc sau prin canale. Poate ne-a înfiorat sălbăticia cu care-și apără cotlonul, violența la care-i împinge dependența de alcool. Poate ne-a întors stomacul pe dos voma beției, pantalonii lor plini de urină și jegul gros de pe gît și poate că printre noi sînt persoane care ar vrea ca această „specie” să fie pur și simplu dacă nu exterminată, măcar închisă departe de ochii lumii ! Dar dacă în situația aceasta ar ajunge, prin hazardul sorții, fratele, mama, sora, tatăl sau copilul nostru, la fel de indiferenți am fi ? „Pînă cînd nu am mers la ei la container nu am știut că există astfel de oameni. Acum știu că nu-i putem lăsa așa, trebuie să facem ceva pentru ei”, spunea, deunăzi, o tînără voluntară a Filialei de Cruce Roșie Vrancea. Este doar una dintre cei mulți care au înțeles că o mînă de ajutor întinsă la timp, garnisită cu un strop de compasiune și un pic de prietenie poate face minuni pentru un om al străzii. Că-i poate redeștepta acestuia dorința de a redeveni om în rîndul lumii. Speranță, suferință, toleranță Cei 18 oameni ai străzii adăpostiți în containerele Crucii Roșii sînt tot atîtea povești cumplite de viață și totodată, 18 personalități care au învățat să trăiască în comun. N-a fost ușor, însă încet-încet, au reînvățat să renunțe la „al meu” în favoarea lui „al nostru” așa cum numai într-o familie se poate întîmpla. În familia care fie i-a alungat ori i-a uitat, fie n-au avut-o sau au pierdut-o, dar oricum, familia pe care și-au dorit-o în toți anii lungi și grei petrecuți în stradă. Marin, unul dintre proaspeții locatari ai containerelor, deși se afla pe patul de suferință în urma unui accident de circulație, povestea că nu-și mai aduce aminte dacă are „495 sau 452 de ani” și dacă are sau nu pe cineva „al lui”! Nu doar frați sau surori, nevastă sau copii, ci nici măcar părinți pare să nu fi avut, devreme ce povestește că „de-un veac umblu pe stradă”. Atîta știe, că e din Giurgiu și că muncea toată ziua „pe șanț, cu lopata” numai că, de cînd cu democrația, „timpurile au început să se schimbe”. În rău, zice el, și tocmai de aceea dorește să găsească „un loc, undeva unde să mă liniștesc. Să lucrez în zootehnie, numai să mă fac sănătos”. Cîteva săptămîni după accident a fost ținut în spital, la ortopedie. Containerele Crucii Roșii au însemnat pentru el singura speranță în mai bine. A ajuns aici cu dureri cumplite de picioare și plin de escare. A fost instalat într-un pat cu așternuturi curate și în fiecare zi este hrănit, spălat, schimbat, pansat și tratat de voluntarele-eleve la Åžcolile postliceale sanitare „Carol Davila” și „Christiana”. Nu mai vrea să plece nicăieri cum de altfel nu vor să mai plece nici o parte din ceilalți colegi. Din pricina căldurii, doi dintre ei, foști bolnavi de TBC, au făcut zilele trecute insuficiență respiratorie gravă. Dacă erau în stradă, poate ajungeau să bîntuie bulevardele cerului. Așa însă, au primit pe loc ajutor, unul din ei fiind chiar transportat de urgență la spital. Alături de voluntarii Crucii Roșii, locatarii containerelor au învățat în timp ce înseamnă solidaritatea. De voie sau de nevoie – din teama de a nu-și pierde locul în container – se acceptă, tolerîndu-și pe cît posibil defectele. Chiar dacă ziua umblă să facă bani din munca ocazională, seara se întîlnesc la dormitoare. Își pregătesc masa și se pun pe povești, chiar dacă pe Vasile, agresiv din fire, îl mai apucă crizele de personalitate și sare la bătaie, iar Galupa, cu mințile rătăcite, se apucă iar să-și arunce hainele de pe ea și să dănțuiască în pielea goală, de le crapă obrazul de rușine… Bunicuța oamenilor străzii În containerele din curtea viitorului azil de bătrîni din Focșani se poate spune că s-au adunat la un loc trei gene-rații. Oameni de toate vîrstele, dar fiecare cu spatele împo-vărat de propriile drame. Cea mai impresionantă dintre toate este cea a bunicuței Floarea Moldovan. Pînă și cei care locuiesc în preajma ei simt asta și de aceea, o răsfață în felul lor. La 80 de ani trasați linie cu linie pe chipul ei blînd, slabă și neputincioasă, trăiește cîte zile i-au mai rămas cu durerea în suflet că a fost păcălită și lăsată pe drumuri de propria fiică. „De 17 ani m-a dat afară fiică-mea, după ce m-a făcut să vînd apartamentul ca să ia ea casă în Popești și după aia s-o vîndă și pe aia. Am mai stat pe la soră-mea la Bacău, e doctoriță. Dar de trei ani și eu și fiul meu care-i aici și el, sîntem pe drumuri. Am o pensie de urmaș de 183 de lei. Nu știu ce-o să fie. Ce-o vrea Dumnezeu”, a spus bunicuța. La marginea patului său și-a rînduit, cuminte, tot ce i-a rămas după o viață de om… O viață cu miros de busuioc și levănțică, așezate în curățenia unui dulap uitat deschis, din care dau năvală amintirile… Din cînd în cînd, își sufocă tristețea în frămîntarea palmelor firave. Însă cu nici un chip nu poate opri lumina. Acea lumină specială a senectuții ce strălucește dincolo de toate răutățile pămîntului… În containere trăiesc acum oameni care nu mai seamănă deloc cu ce-au fost în urmă cu mai mult sau mai puțin timp, cînd au primit adăpost din partea Crucii Roșii și Primăriei Focșani. Încet, sînt ajutați să se ajute singuri. Åži să-și dorească o viață altfel decît înglodată în mizerie și risipită fără rost, pe străzi… Unii vor reuși. Alții poate că nu. Dar măcar, cineva chiar a încercat !
