O fetiță de șase ani, diagnosticată cu paralizie spastică, nu a beneficiat niciodată de vreun tratament de întreținere și recuperare. Ea are nevoie de un corset, ghete ortopedice, fotoliu rulant și pamperși. Părinții săi, oameni simpli și modești, cer ajutorul cititorilor noștri. O fetiță de doar șase ani, din Dumbrăveni, pare să fi venit pe lume numai ca să ducă în trupușorul său fragil toate suferințele lumii. Mama ei spune că a născut-o sănătoasă și că la doar trei luni după ce a venit pe lume, din pricina unor manevre medicale greșite, fetița a ajuns să fie diagnosticată cu paralizie spastică. De atunci și pînă în prezent, biata copilă nu a beneficiat de nici un fel de tratament de recuperare pentru că, spun părinții săi, nimeni nu a știut să-i îndrume unde să se ducă pentru așa ceva. Astfel, în prezent, trupul fetiței este complet flasc, cu membrele nefiresc răsucite. „Eu cred că ne înțelege cînd vorbim cu ea: rîde la imaginile amuzante de la televizor și pune boticul atunci cînd o cert, de exemplu că nu vrea să doarmă. Sînt sigură că dacă ar exista un loc în care să facă tratament de recuperare, fetița mea ar reuși să facă mult mai multe”, este convinsă Corina, mama micuței Alina Pîrvu. Cu toată starea în care este, Alina este tare îndrăgită de copiii din vecini. Este păpușica lor pe care, din cînd în cînd, le place să o plimbe cu căruciorul și chiar să se joace împreună. Ați observat ? În lumea lor inocentă, copiii au felul lor special de a dărui bucurie din toată curățenia lor sufletească, celor aflați în suferință. Åži mai ales, acelor copii precum Alina pe care simt că trebuie cumva să-i ocrotească… Iar Alina nu știe cum să le fie aproape altfel decît rîzînd împreună cu ei. „Îi plac copiii. Numai că nu prea poate sta mult în căruciorul ăsta pe care-l avem. E vai de capul lui. I-ar trebui un căruț din acela sport, cu suport pentru picioare. Sau un fotoliu rulant, special pentru copii, care să-i poată susține și corpul…”, spune mama copilei. Își privește puiuțul cu inima frîntă. De șase ani, zi după zi și noapte de noapte, o veghează și o mîngîie. A învățat să-i „citească” fetiței sale fiecare gest și să-i înțeleagă nevoile așa cum doar sufletul unei mame o poate face… Åžtie că la șase ani, Alina ei ar fi trebuit să se pregătească de școală. Åžtie că, de-ar fi avut un dram de noroc, fetița ar fi putut să se joace cu surioara ei în vîrstă de doar șase luni. Åži ar fi dat orice să o poată vedea alergînd împreună cu ceilalți copii… „Ne făcuserăm atîtea visuri… Vroiam să am și eu bucuria ca fetița mea, pe care am dorit-o atîta, să mă strige măcar o dată «mama». Să o văd cum crește, cum merge de-a bușilea, cum face primii pași… Să o văd rîzînd fericită la prima serbare… Am născut-o sănătoasă, avea 3,8 kilograme. Cînd am dus-o la medic gîngurea, rîdea, se mișca la fel ca orice copil de trei luni. Iar cînd am venit înapoi acasă, fetița mea era para-lizată”, povestește Corina. Ea însăși era un copil cînd a adus-o pe lume. Avea doar 17 ani, dar din dragoste pentru Alina a reușit să treacă peste deznădejde și să spere că într-o zi, cumva, se va găsi leac și pentru aceasta. Ani la rînd, hrănită cu furtunul Părinții Alinei sînt convinși și astăzi că nenorocirea fiicei lor se datorează unor manevre medicale greșite făcute de asistentele medicale de la un spital din Rîmnicu Sărat, cînd aceasta a fost internată prima dată. „Alina avea cam trei luni și jumătate cînd am observat că mișcă într-un fel nefiresc din mînuță, din colțul buzei și dintr-un ochișor. Mi s-a părut că e ceva anormal și am dus-o la medic, la spital la Rîmnic unde locuiam atunci. Fără nici un fel de analize i-au pus fetii perfuzii în cap. Eu am văzut că în loc să-i intre tratamentul acela, îi ieșea sîngele prin cap. Plîngea fata ca din gură de șarpe și am anunțat asistentele, dar era chiar în ajunul Crăciunului și ele mîncau portocale… În spitalul de la Rîmnic i-au făcut cîte două puncții pe zi, n-am înțeles pentru ce… Practic, eu cred că acolo mi-au terminat fata. Am dus-o rîzînd, gîngurind și mi-au făcut-o legumă… Apoi ne-au trimis la Budimex, la București, unde după o lună și jumătate și-a mai revenit”, povestește Corina. La Budimex însă, i s-a descoperit fetiței un cheag de sînge pe creier. Mama ei povestește că a fost pusă din nou la perfuzii „pentru împrăștierea cheagurilor” și din acel moment, copila a paralizat complet. Nu se mai mișca, nu-și mai urmărea mama cu privirea, nu mai rîdea, nu mai gîngurea. După încă patru luni petrecute în spitalul Budimex, Alina a fost externată. „Avea opt luni. Eu întrebam ce are, dacă se mai face bine vreodată, iar doctorii ridicau din umeri și-mi spuneau că nu sînt șanse nici măcar să trăiască”, spune Corina. Povestește că primul diagnostic a fost „encefalită cu herpes virsu”. Apoi s-a mai adăugat unul : „tulburări de de glutiție” pentru ca diagnosticul final să fie „paralizie spastică”. Biata copilă a început să fie hrănită printr-un furtunaș băgat pe nas. Trebuiau să-i fie permanent aspirate muco-zitățile. Trebuia să i se aplice un tratament special pentru a face treaba mare. Pentru că era așa bolnăvioară, nici un medic nu a acceptat să-i facă vaccinările normale copilăriei. Iar părinților nu li s-a dat nici o speranță și nici o îndrumare către un medic sau alt specialist în recuperarea copiilor cu asemenea afecțiuni. „Aproape doi ani am hrănit-o așa, prin furtun. Apoi am observat că acceptă biberonul. Iar după aproape șase ani, cînd o țineam în brațe am observat că mă caută cu gurița pe obraz. Atunci am riscat și i-am dat cu lingurița iaurt. Pentru noi, acel moment a fost ca o victorie!”, explică femeia. Un corset, ghete ortopedice, fotoliu rulant și pamperși Corina și soțul ei nu pot în ruptul capului să accepte că micuța lor Alina va rămîne așa toată viața. Ei sînt convinși că există specialiști în recuperare care să îi ajute. Åži mai cred că în lumea asta mare, sînt oameni cu suflet care îi pot dărui fetiței un fotoliu rulant pentru copii cu asemenea probleme. Åži care au puterea financiară de a-i ajuta să-i cumpere acesteia un corset care să o țină în poziție normală, o pereche de ghete ortopedice care să-i îndrepte piciorușele și poate și pamperși… De șase luni, Alina are și o surioară cu care împarte dragostea părinților, iar aceștia se împart, la rîndul lor, între cele două fetițe ce au nevoie permanentă de supraveghere. Tatăl Alinei îi este și asistent personal, fapt pentru care primește salariul minim pe economie. Iar mama acesteia se află în concediu pentru creșterea copilului acordat – spune ea – după îndelungi și nefirești tratative cu Primăria Dumbrăveni. Sînt oameni simpli, modești, pentru care singura și cea mai mare avere sînt copiii. Sînt doi părinți cu sufletul frînt, condamnați să asiste clipă de clipă la neputința și suferința puiului lor.
