Aurel Faur, de 53 de ani, fostul maior a cărui deznădăjduită poveste a fost relatată în ediția de ieri a cotidianului nostru, a murit ieri noapte. A murit așa cum spunea, joi, că-și dorește. „Prefer să mor ca un cîine… Ce dacă mor ? Odată și-odată omul tot trebuie să moară. Dacă așa mi-a fost rostul vieții, ce pot eu să fac ?”, spunea, trist, reporterilor noștri, în ultima zi a vieții sale, maiorul Faur. De două săptămîni se cuibărise, cu piciorul în gips, în spațiul dintre peretele și banca stației de vizavi de Spital. În tot acest timp, nimeni nu s-a gîndit să-l întrebe ce se întîmplă cu el. Cu toate că locul în care bietul om a ales să agonizeze este intens circulat, nimănui nu i-a păsat măcar că ar putea să moară de frig. Iar dincolo de indiferența publică, nu putem să nu ne întrebăm ce fac numiții specialiști din sistemul vrîncean de asistență socială ? Cîți dintre aceștia se opresc să vorbească cu oamenii străzii și cîți semnalează măcar instituțiilor abilitate, situațiile dramatice în care se găsesc aceștia ?! Ieri dimineață, cîțiva tineri cu simț civic mai dezvoltat, au avut curajul de a se apropia de plapuma mizeră sub care se vedea, ghemuit, conturul unui trup de om. N-au avut îndrăzneala de a-l deranja totuși pe Aurel Faur dar au anunțat Ambulanța despre faptul că există un om în stația de vizavi de Spital, care pare că doarme… „Cînd am ajuns la el am constatat că era deja mort. Din primele cercetări cred că decesul a survenit cu patru, cinci ore mai înainte de a sosi noi acolo. Am găsit asupra bărbatului un bilet de externare din spital în care era specificat că fusese internat cu vreo 10 zile înainte pentru o operație la picior. Am anunțat poliția. Ulterior am aflat din ziar că tocmai se scrisese despre el”, a declarat Nicolae Vărăsciuc, directorul Serviciului de Ambulanță Județean. Astfel, încă o viață de om s-a stins sub privirile indiferente, scîrbite sau compătimitoare, ale celorlalți oameni. Cum a fost posibil?! Cum a fost posibil ca nimeni, în afara reporterilor noștri, să nu sesizeze de atîta timp situația dramatică în care se afla fostul maior ? Åži mai ales, cum a fost posibil ca nimeni să nu ia nici un fel de atitudine față de pericolul de moarte în care era de atîta timp, bietul de el ?! Se poate spune că Aurel Faur a murit cu zile chiar dacă, așa boschetar cum era categorisit, ar fi meritat, ca oricine, încă o șansă. Reamintim cititorilor că bărbatul a fost găsit de reporterii „Monitorului” în ultimul hal de mizerie, cu piciorul în gips și înconjurat de sticle de băutură, cuibărit ca un animal hăituit, într-o stație. Nu mai avea unde să se ducă. Soția l-a părăsit. Copiii n-au mai vrut să știe de el. Prietenii pe care i-a avut odată, demult, cînd încă mai purta cu mîndrie uniforma militară, l-au abandonat. Sfîrșit, chinuit de durerile pricinuite de piciorul suferind, omul s-a aruncat într-o lume numai a lui, construită din fantasmele alcoolului. Åži-a spus povestea reporterilor noștri cu resemnarea omului doborît, dar cu speranța reînviată că după atîta amar de vreme, cuiva se dovedește că îi pasă. Vroia o gazdă, pentru care era dispus să plătească și pentru care ar fi făcut – cel puțin verbal – sacrificiul de a renunța la alcool. Reporterii noștri au fost, poate, ultimii oameni cu care a vorbit după multe zile de tăcere și suferință, cuibărită sub pledul jegos, într-un colț al stației… Un om a trecut pe lumea cealaltă „ca un cîine”, „disperat de viață”, convins că l-a „afurisit Dumnezeu” și justificîndu-și starea prin faptul că „disperarea te coboară acolo unde nu-ți dorești”. A agonizat în văzul lumii. Åži a murit fără ca măcar cădura unei lumînări să-i încălzească sufletul și să-i lumineze pașii pînă acolo, la îngeri… De îngropat, dacă tot nu are rude dornice să se ocupe de asta, îl va îngropa Primăria. Pe banii ei. În cimitir, în zona rezervată celor fără nici un căpătîi. Dar lui Aurel Faur nu-i mai pasă. S-a dus, neștiut de nimeni, acolo unde nici durere, nici suferință nu e…
