Acolo unde a dat chix Traian Băsescu, a reușit Viktor Iuscenko. Premierul ucrainean Iulia Timoșenko a fost demis. Varianta cu ovare a lui Călin Popescu Tăriceanu s-a dus de-a berbeleacul pe scările istoriei ucrainene. Momentul de la Kiev poate fi definit în fel și chip. Ca o banală criză politică. Ca o banală bătălie pentru putere între o blondă și un pretins otrăvit. Ca o banală confruntare între grupări mafiote. Presa de pe ambele maluri ale Dîmboviței a găsit de cuviință să-i zică: Sfîrșitul Revoluției Portocalii. Gazetăria, oricît s-ar chinui să ne convingă unii că-i altfel, se hrănește din senzaționalul bombastic. Un titlu precum „Criză politică la Kiev” făcea ca ziarele să se îngălbenească și mai tare pe tarabele pline de titluri precum „Criza de ciclu a starletei X”. Sfîrșitul Revoluției Portocalii vrea să dea întîmplării din Ucraina proporțiile unui eveniment pentru care merită să dai banii de pîine pe o gazetă inutilă. Nu acesta e însă motivul pentru care iscălitorii autohtoni au găsit nimerit să convoace formule precum Revoluția. La vremea lor, întîmplările de la Kiev au fost poreclite Revoluție. N-a fost opera hazardului. Gazetarii români, imitînd pe cei occidentali, au ținut să înscrie un fapt politic banal într-un proces de proporții planetare. Revoluție portocalie fuseseră poreclite și schimbarea de putere de la București și cea din Georgia și cea din Kargazstan. Propunîndu-se ca un soi de Napoleon al Mării Negre, Traian Băsescu invocă nevoia ca România să fie un soi de exportator de Revoluție Portocalie și în republicile bananiere de la periferia fostei URSS. Åži cum aceste așa-zise revoluții avuseseră drept vîrf de lance organizații ale societății civile, o și vedeam pe Alina Mungiu Pippidi călărind asini pe potecile Caucazului în chip de Jean d’Arc măritată. Un titlu precum Sfîrșitul Revoluției Portocalii de la Kiev conține în pîntece un paradox. Schimbarea de putere din Ucraina a avut loc la 26 decembrie 2004. De atunci au trecut doar nouă luni. O revoluție e un eveniment crucial în istoria unei țări. Un eveniment care atinge întreaga structură a societații, schimbînd din temelii o țară. De aceea, o revoluție, așa cum ne arată istoria, nu poate lua sfîrșit cu una, cu două. Judecînd după proporțiile transformărilor social-politice și economice, o revoluție nu se încheie niciodată. Cum se explică atunci sintagma Sfîrșitul Revoluției Portocalii? Prin acceptarea de către unii gazetari a unui fals de proporții, unul dintre cele mai mari falsuri din istoria modernă: poleirea unui banal truc din lupta pentru putere cu termenul pompos de revoluție. Pentru că întîmplarea de la Kiev din noiembrie 2004 n-a fost o revoluție. A fost o diversiune pusă la cale de americani pentru a mai smulge Rusiei o halcă din sfera sa de influența. Să ne reamintim. La 31 octombrie 2004 a avut loc la Kiev primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale. Pentru turul al doilea s-au calificat: Viktor Ianukovici și Viktor Iuscenko. Diferența dintre cei doi era în favoarea lui Viktor Ianukovici. Chiar dacă la doar un procent. Ea exprimă o realitate ucraineană, sesizată, înaintea scrutinului, de comentatori și de sondajele de opinie. Å¢ara era împărțită în două din punctul de vedere al opțiunilor fundamentale. Cu toate acestea, unul dintre competitori, Viktor Iuscenko, susține că alegerile au fost fraudate. Această teză va fi, între cele două tururi, leitmotivul campaniei sale electorale. Deși nu se știa încă rezultatul, unul dintre competitori îl punea la îndoială. Firește, el nu suflă un cuvînt despre posibilitatea ca adversarul să fie înfrînt. Se înțelege însă că atunci alegerile ar fi fost proclamate drept cele mai corecte din lume. Al doilea tur de scrutin – cel de la 21 noiembrie – dă un rezultat asemănător celui din primul tur. Viktor Ianukovici se clasează pe primul loc la o diferență de doar două puncte. Potrivit tuturor normelor mult-invocatului stat de drept, învinsul, numitul Viktor Iuscenko, trebuia să-și recunoască înfrîngerea. Nu s-a întîmplat așa. Învinsul a declarat că nu recunoaște rezultatul scrutinului, motivînd că a fost fraudat. Nu era o noutate. În țările cu democrații slăbănoage, biruiții în alegeri reacționează imediat prin a nu le recunoaște, invocînd fraude majore. De regulă, în astfel de situații, Occidentul sfîrșeste prin a recunoaște rezultatul scrutinului. Asta pentru că a respectat regula jocului e condiția de fond a supraviețuirii democrației. Omul simplu, abia ieșit din dictatură, trebuie educat în credința că singurul său mod de a se exprima rămîne votul. În clipa cînd o formațiune sau un lider, înscris de bunăvoie și nesilit de nimeni în cursa electorală, pretinde a fi el învingătorul, invocînd fraudarea scrutinului, se deschide calea arbitratului nedemocratic. Cine poate aprecia pînă la urmă dacă un scrutin a fost fraudat?! Doar cel care pretinde că el a învins! A-i accepta pretențiile înseamnă a da cale liberă mijloacelor antidemocratice: implicarea serviciilor secrete, participarea grupărilor mafiote din media, presiunea străzii. Dacă accepți astfel de pretenții, administrezi o lovitură mortală necesarei convingeri democratice a alegătorului: cea potrivit căreia doar votul său contează. Deși Viktor Iuscenko pierduse la un scor extrem de mic (dacă ar fi fost preferatul întregului electorat, oricît de tare ar fi fost falsificate alegerile, el ar fi beneficiat de un procentaj cîștigător), marile puteri occidentale, în frunte cu SUA, i-au sărit în ajutor. Urmare și a implicării unei părți din serviciile secrete și a grupărilor mafiote, la Kiev s-a trecut la presiunea străzii. O lună de zile aproape, mii de cetățeni au stat în Piața Independenței, cerînd reluarea scrutinului pînă cînd Viktor Iuscenko va fi ales președinte. Nimeni din România nu s-a întrebat, la vremea respectivă, cum de e atît de bine organizată o mișcare ce se voia spontană. Adepții lui Viktor Iuscenko păreau a nu avea grija zilei de mîine. Erau în stare să stea acolo și un deceniu. Beneficiau de hrană, apă, corturi. Se vedea cu ochiul liber că mișcarea se hrănește din surse financiare obscure. Cine dădea banii? Serviciile secrete americane, care acționau acum prin ONG-uri, pentru a nu fi acuzate că se implică în viața politică a unei țări independente sprijinind fățis un partid politic, serviciile secrete ucrainene, trecute de partea lui Iuscenko, dar mai ales grupări mafiote, nemulțumite că grupările mafiote din jurul lui Ianukovici își luaseră ele partea leului. Poziția adoptată de mass-media din România avea o explicație simplă. Grupele de interese din spatele unor ziare și televiziuni încheiaseră deja o negustorie cu Traian Băsescu pentru a-l sprijini în dobîndirea puterii împotriva voinței electoratului. Urmare a acestui tîrg, televiziuni trecute deja de partea Alianței D.A. au cultivat deșănțat trucul electoral de la Kiev. Seară de seară, posturi precum Realitatea TV transmiteau corespondențe entuziaste de la fața locului, deși subiectul nu era aducător de rating. Se urmărea astfel crearea unei formidabile presiuni mediatice asupra PSD pentru a ceda puterea, chiar dacă scrutinul parlamentar și prezidențial ar fi dat PSD dreptul la un nou mandat. Mai mult, ca și în Ucraina, serviciile secrete ale României l-au părăsit pe Adrian Năstase și au trecut de partea lui Traian Băsescu. SRI a intoxicat PSD și pe Adrian Năstase cu sondaje false. STS a oferit Alianței și lui Traian Băsescu toate convorbirile premierului prin rețeaua specială. În același scop al intimidării PSD, ONG-uri finanțate de americani, dar și de grupuri de interese mafiote din România au declarat că alegerile au fost fraudate. Date ulterioare au dovedit însă că totul era o diversiune. O diversiune bine ticluită. Pentru a face din trucul de la Kiev un mijloc de presiune, Alianța s-a proclamat Portocalie, deși realitățile de la noi n-aveau nici o legătură cu cele din Ucraina. Între cele două tururi, Traian Băsescu a declarat că primul tur de scrutin a fost fraudat. În seara celui de-al doilea tur, înainte de numărătoarea voturilor, Traian Băsescu s-a proclamat învingător, deși sondajele la ieșirea de la urne dădeau egalitate de procentaje, ba chiar unele, dintre cele independente, arătau un ușor avantaj pentru Adrian Năstase. Trucul șantajului cu așa-zisa Revoluție Portocalie a ținut la București. Speriat de repetarea scenariului ucrainean, PSD a abandonat lupta. În Ucraina, grație trucului electoral, Viktor Iuscenko a ajuns președinte. Deși repetarea celui de-al doilea tur de scrutin, de la 26 decembrie 2004, are loc în condițiile unei formidabile intimidări a electoratului lui Viktor Ianukovici, deși se înregistrează fraude majore, în favoarea sa de astă-dată, Viktor Iuscenko biruie doar la o diferență de cîteva puncte. În România, grație trucului cu șantajul, Traian Băsescu ajunge și el președinte. La o diferență de un procent și ceva fața de Adrian Năstase și în condițiile unei participări mai reduse decît la primul tur (doar 55%). Dacă românii ar fi fost convinși că Traian Băsescu a fost nedreptățit prin frauda la 28 noiembrie 2004, ar fi mers la vot într-o proporție impresionantă și l-ar fi ales pe candidatul Alianței cu măcar 55%, cît obținuse Emil Constantinescu la 12 decembrie 1996, la o participare de 76%. După ce-a ajuns la Cotroceni prin fraudă, Traian Băsescu a purces la o nouă răsturnare a votului popular. Åžantajînd UDMR și PUR cu scrutinul anticipat, a adus la guvernare Alianța, deși alegerile parlamentare au avut drept cîștigător PSD. Mai mult, timp de nouă luni, URMR și PUR au fost șantajate cu alegerile înainte de termen pentru a fi de acord cu o nouă fraudă electorală: înlăturarea PSD de la conducerea celor două Camere. Sub puterea șantajului, UDMR și PUR sînt pe cale să accepte o nouă răsturnare a votului popular: schimbarea președinților de consilii județene, aleși în chip democratic la localele din 2004. Demiterea guvernului Timoșenko survine la capătul unei lungi perioade de acuzații din partea lui Iușcenko că Guvernul dă curs unor grupuri de interese mafiote. Deloc curios e faptul că și omologul lui Iuscenko de la București a acuzat Guvernul Tăriceanu de a fi în slujba unor grupuri de interese mafiote. Cuplul Iuscenko-Timosenko a pus la cale și a împlinit trucul electoral numit Revoluția Portocalie de la Kiev. Cuplul Băsescu-Tăriceanu a pus la cale și a împlinit trucul electoral Revoluția Portocalie de la București. Divorțul de la Kiev își are rădăcina în bătălia dintre grupurile de interese mafiote din jurul celor doi lideri. Dezvăluirile din presa noastră despre grupul de interese mafiote din jurul Cotrocenilor, avînd drept ambasador pe Elena Udrea, ne dovedesc că scenariul de la Kiev s-ar putea repeta și la București. Confirmînd strălucit eșecul unui truc pus la îndoială cea mai mare cucerire a democrației: votul popular.
