Voica Badiu, de 75 de ani, din Focșani, este doar unul dintre pensionarii români care încearcă să facă față vieții, supraviețuind dintr-o pensie ca o bătaie de joc. Față de alții, care stau la bloc și au venituri hilare după zeci de ani de muncă, femeia se consideră totuși norocoasă: are o casă a ei, pe pămînt. E drept, fără grădină în care să-și mai cultive o ceapă sau să sădească o roșie. Åži fără orătănii care să-și anunțe, cotcodăcind, produsul cu gălbenuș scăpat în cuibar. Are totuși patru pereți pe care i-a cumpărat în tinerețe cu 600 de lei! Are cișmea în ogradă și glorioasa pensie de 1,6 milioane lei lunar! Adică – o știe și ea destul de bine – ceea ce destui colegi de generație nu au. Mai mult, tanti Voica este fericita posesoare a unui optimism de invidiat care, după cum spune, vine „de la Dumnezeu, mînca-i-aș eu fundulețul lui!”. Tanti Voica este doar un om ca oricare dintre noi. O femeie slăbuță, ale cărei șapte decenii și jumătate de existență n-au reușit să-i șteargă frumusețea chipului. Doar i-au ascuns-o bine în spatele cutelor timpului ce-i brăzdează învelișul sufletului, dar nu atît de bine încît să nu-i răzbată, încăpățînată, din priviri. Credeți că tanti Voica a trăit altfel decît trăiește fiecare dintre noi? Credeți că a ținut-o cineva în puf, dăruindu-i o existență lejeră și fără bătăi de cap? Credeți că n-a semnat condica, n-a cochetat, n-a iubit, n-a schimbat scutece și n-a luptat cum s-a priceput mai bine pentru bunăstarea celor dragi ei? Credeți că n-a avut demnitate? Dimpotrivă! Ea însăși povestește, cu importanța omului care știe bine că n-a făcut degeaba umbră pămîntului, că a fost „salariată! Am lucrat la Poștă, de acolo am ieșit la pensie”. Nu s-a temut de acest moment. Din nici un punct de vedere. Åži de ce să se teamă, doar statul urma să-i asigure o pensie din care, credea ea, urma să poată trăi decent. O vreme, chiar așa a și fost. Apoi a venit democrația. Cinci ani a rezistat Voica, din acel moment, la sacrificiile impuse de nesfîrșita perioadă de tranziție. Apoi a trebuit să învețe un altfel de viață. Åži să ridice la rang de virtute orice gest de milostenie îndreptat spre ea, de semenii mai scăpătați… „Sînt vreo 10 ani de cînd nu mi-am mai cumpărat nimic de îmbrăcat sau încălțat. Åži am uitat de cînd n-am mai mîncat o bucată de carne… La telefon am renunțat. La apă și curent am datorii. Vreo două milioane în total. Dar încă-i bine, că mă ține Dumnezeu sănătoasă. Măcar nu dau bani pe medicamente…”, spune bătrînica. Dar își alungă imediat tristețile și ne invită, cu gesturi largi, în draga ei casă…. Casa bătrîneții Ați simțit vreodată mirosul bătrîneții? Atîtea arome se adună la un loc, că nici nu știi care-ți răvășește mai tare sentimentele. Åži nu poți să nu te întrebi de ce, printre miresmele bănuite de levănțică, praf și lemn învechit, trebuie să să insinueze miasmele neputinței, tristeții și resemnării rău prevestitoare… Două odăi are tanti Voica. Aparent ordonate, cu mobile puse parcă dintotdeauna în lăcașurile lor. În camera „de bună”, răcoroasă și întunecată, pînă și amintirile par puse la naftalină. Bătrînica o păstrează curată, limitîndu-și existența zilnică între cei patru pereți ai celeilalte odăi, „de toată ziua. Vă place la mine? Ce spuneți, nu-i așa că este frumos?”, ne provoacă, bucurîndu-se inocent de neașteptații oaspeți. Ne vorbește despre viața sa în cuvinte simple. Da, a fost căsătorită dar bărbatul i-a murit „de vreo șapte ani”. Sigur, are copii, două fete dintre care una văduvă și bolnavă, care stă în aceeași curte cu ea. Ba chiar și cinci nepoți are tanti Voica, frumoși, sănătoși, pe care tare se mai bucură să-i vadă… Din cînd în cînd, ridică ochii spre iconițele de pe perete, agățate lîngă fotografiile alb-negru din care-i zîmbesc în fiecare clipă cei dragi ei. N-au cu ce s-o ajute, decît cu vorba bună. Ea se mulțumește cu atît iar de restul, se ocupă singură. Åži se consideră norocoasă, pentru că alții nu au nici atît. Cînd vine ziua de pensie, tanti Voica știe clar ce are de făcut. Cît poate, dă să-și achite restanța la impozit. De restul cumpără de-ale gurii. Cel mai des cartofi și mălai, „că tare-i scumpă carnea… Costă o sută, două sute de mii o bucățică iar eu, din pensia mea trebuie să trăiesc o lună! Åži de dat, nu-ți dă nimeni. Zice că ce, n-am pensie?”. Trebuie să trăiască din aproximativ 53 de mii de lei pe zi. Asta dacă nu plătește lumina și apa, pentru că la telefon a renunțat demult. Însă îi mulțumește în felul ei Celui de Sus, că pe lîngă sărăcie nu i-a mai dăruit, cel puțin pînă acum, și boală. „Mă țin bine, ce să zic… Circul toată ziua. Mă mai cheamă bătrînii pe la ei. Mai îmi dau cîte o felie de pîine, o cafea. Nu refuz! Stăm și povestim, că face bine și asta”, spune femeia. Din cînd în cînd, încearcă să-și acopere ruptura antică a fustei, cu gesturi la fel de inutile ca și munca ei de zeci de ani ca salariată, concretizată într-o pensie de nimic. „Poate că nu are alta”, ne-am gîndit. Așa și este. Nici nu mai ține minte de cînd nu și-a mai cumpărat o haină… „«Scînteia» se vindea în două ore” Tanti Voica este foarte comunicativă. Pentru cine o cunoaște de multă vreme, ar putea părea că acest lucru este „defect profesional”. L-a căpătat în anii îndelungați, cînd vindea, la chioșcul așezat lîngă complexul „Modern” dinspre gară, presă comunistă. „Acum nu mai citesc ziare, că nu-mi permit să le cumpăr. Dar am citit o grămadă la viața mea, că doar eu le-am vîndut. Nu ca acuma, pe stradă, ci la chioșc la gară. De acolo am ieșit la pensie, la limită de vîrstă. Nu erau ca acum, zeci de mii de ziare. Nici nu mai știu care erau dar țin minte că cel mai bine se vindea «Scînteia». Într-o oră, două, nu mai aveam ce vinde. Åži mai era «Milcovul» aici, pe plan local”, povestește Voica. Se poate bănui că la vremea ei, a fost una dintre cele mai informate persoane. Informată, evident, atît cît reușea să se informeze cineva în acele vremuri. Probabil cei contemporani cu bătrînica încă își mai pot aminti ce se putea citi în „Scînteia”, între mențiunile cu „aplauze puternice” sau „se scandează urale”, etc. ce brăzdau coloanele cu discursurile interminabile ale „celui mai stimat și iubit conducător”. Tanti Voica a reușit însă în condițiile acelor vremuri, să trăiască și să-și crească și copilele. Acum, de-abia ce mai poate trăi doar pentru ea… „Aș vrea un ajutor în alimente, cît de cît” Pe aragazul ei vechi, tanti Voica își gătește cel mai des specialitatea casei: mămăligă prăjită. Rețeta o dă, bucuroasă, oricui. „Fac o mămăligă tare, o tai felii și prăjesc pe o parte și pe alta în tigaie”, spune rîzînd. Alteori își face cartofi. Prăjiți sau fierți, potolesc foamea. Faptul că este sănătoasă o ajută mult, dar nu același lucru se poate spune despre Rădița, fiica sa de 50 de ani, pensionară de invaliditate. Aceasta are hepatită cronică activă și din pensia sa egală cu a mamei, jumătate dă pe medicamente. „Ar trebui să țin regim la boala mea, dar n-am cum. Eu am separat locuința de a mamei și tot separat am apa, lumina. Am datorii mari la astea, vreo 3,5 milioane. Iar impozitul pe casă nu l-am mai putut plăti din 2002. Un ajutor în alimente, cît de cît, dacă ne-ar putea da cineva. Că nu-i zahăr, nu-i ulei, nimic n-avem și-i tare greu… De la Revoluție e tot mai greu”, spune femeia. Probabil, mulți dintre pensionarii zilelor noastre se regăsesc în povestea celor două femei. Åži nu numai… Vom ajunge oare un popor de înfometați cu hainele rupte de atîta purtat dar cu pretenții de membru al Uniunii Europene?!
