Pentru femeile agresate de soți, trec uneori ani pină ce se hotărăsc să vorbească și nu puține sint cazurile cind ele suportă tratamente verbale și fizice infiorătoare. Frica de consecințe, ideea potrivit căreia copiii trebuie să „aibă un tată” sau rușinea provocată la gindul că ar putea afla „gura satului”, sint cele mai frecvente motivații pentru care femeile nu vorbesc despre ceea ce li se intimplă și despre ceea ce pătimesc de la soții violenți. Reclamațiile vecinilor, cunoștințelor sau cele ale rudelor, nu au nici o valoare; singurele dovezi luate in seamă și de la care pot porni cercetările sint doar sesizările victimelor. La spital, lunar, ajung in medie șapte femei agresate de soți sau concubini. Despre bărbații care și-au făcut un obicei din a-și brutaliza partenerele de viață, auzim tot mai des in ultimul timp. Nu de puține ori actele lor nesăbuite produc, in timp, adevărate drame, iar copiii acelor familii, rămin marcați pe viață și, ori ajung ai nimănui ori devin, ei inșiși, violenți, agresori. „Agresorul este, de regulă o persoană crescută intr-o familie in care femeia era bătută sau tratată abuziv. El acționează ca și cum ar fi singurul care le știe pe toate, este depresiv și dorește ca lucrurile să fie făcute numai cum vrea el și vrea să fie făcute
