Sava Francu a fost un epigramist de excepție, elegant, superior, răspândind împrejuru-i acel aer aristocratic al ființei neobișnuite. Epigrama este una dintre sinecdocile cele mai cunoscute ale nobleții. Atunci când ironia se va fi sfârșit, condiția umană va împietri în propria înțelepciune, se va mortifica. Privilegiul ironiei le dă oamenilor o natură dramatică, în luptă istovitoare cu propria conștiință.

Privind-o pe stradă, în piețe, în gară, în instituții, la cumpărpturi, oriunde, societatea românească pare una obosită, uzată, exersează farmecul discret al abandonării. Ai impresia că toți vorbesc la telefon deodată și, în mod paradoxal, nici nu se ascultă unii pe alții. Cei douăzeci de ani de tranziție, de căutări febrile ale sensului pe care îl are libertatea, își fac efectul asupra generațiilor mature.

Sâmbătă, 30 aprilie, marele scriitor argentinian Ernesto Sábato a murit în locuința sa din Buenos Aires. Peste o lună de zile ar fi împlinit 100 de ani. În amintirea lui să rescriem una dintre marile lui fraze în care se adresează lui Dumnezeu, în care geniul său propriu reprezintă ofranda adusă Creatorului.

În prima zi mariană din anul 2011, la Vatican, Ioan Paul al II-lea a fost beatificat. A fost o ceremonie impresionantă, asemeni unui imn cristologic murmurat de întreaga omenire. N-am să uit niciodată imaginea aceea de la înmormântarea sfântului părinte când, pe lada din lemn în care era trupul inert, vântul răsfoia filele evangheliei care fusese așezată pe capac în mod simbolic.

Sorin Ovidiu Vîntu a fost încarcerat, vineri, la Direcția Cercetări Penale din cadrul Poliției Capitalei, unde se află și Nicolae Popa de săptămâna trecută, însă potrivit Codului de procedură penală, cei doi nu se vor întâlni pentru că ar exista o legătură infracțională între ei.

De câte ori se întorcea în România, de obicei în vacanța scurtă de vară, avea mașina plină de lucruri, îngrămădite în portbagaj ori pe pernele din spate, obiecte mărunte, haine, încălțăminte, dulciuri, cadouri adunate cu migală, cu mult timp înainte pentru cei care îl așteptau acasă. După ce trecea granița memoria lui devenea necruțătoare și, în zgomotul monoton al motorului, se lăsa sedus de acea melancolie juvenilă proprie comunismului din estul Europei.

Zilele trecute am făcut o călătorie de două zile la Mănăstirea Sihăstria. Așa cum fac de fiecare dată când ajung în acel loc, am urcat în micul cimitir străjuit de brazi și am stat în fața mormântului în care își doarme somnul de veci Ilie Cleopa. Era aproape seară și păsările cântau încă. Apunea soarele. Un călugăr umbla ușor printre cruci, schimba lumânările arse, aduna florile ofilite, turna untdelemn în candele.

   Într-o călătorie prin Moldova de sus, într-o vară fierbinte, am văzut o fată care semăna cu Euridice scăldându-se în lacul de la Ipotești. Se bălăcea printre trestii cât era ziua de lungă, cu acea poftă imprudentă a sălbăticei, în pielea goală, de parcă era o împărăteasă a locurilor. Zilele erau lungi, iar natura vegetală nu-și mai încăpea în lujeri de atîta prospețime.
           

   În literatura teologică săptămâna patimilor cuprinde momente dramatice din viața lui Isus pe pământ, pline de frumusețe poetică și imnografică, convertite în adevărate parabole care pun în valoare adevărul. Din istoria sfântă a mântuirii am ales câteva secvențe capabile să ne țină cu sufletul la gură, pe care, fiecare generație, la rândul ei, le trăiește cu emoție în aceste zile.

O continuare a subiectului tău despre dor ar fi cât se poate de potrivită și cum aș putea să ilustrez mai bine acest subiect decât amintindu-mi de bunica mea pe linie maternă, Măxineanu Vasilca, pe care, noi, copiii, chiar și după ce am devenit adulți, o numeam mama mare. În mica ei grădină de la Lămotești, care dădea spre câmpuri, era atâta vegetație crescută în neorânduială încât, și astăzi, la mulți ani după moartea ei, cred că mișcarea aceea universală a plantelor imita efervescența nestăvilită a creației.