Sava Francu a fost un epigramist de excepție, elegant, superior,
răspândind împrejuru-i acel aer aristocratic al ființei neobișnuite.
Epigrama este una dintre sinecdocile cele mai cunoscute ale nobleții.
Atunci când ironia se va fi sfârșit, condiția umană va împietri în
propria înțelepciune, se va mortifica. Privilegiul ironiei le dă
oamenilor o natură dramatică, în luptă istovitoare cu propria
conștiință.
Privind-o pe stradă, în piețe, în gară, în instituții, la cumpărpturi,
oriunde, societatea românească pare una obosită, uzată, exersează
farmecul discret al abandonării. Ai impresia că toți vorbesc la telefon
deodată și, în mod paradoxal, nici nu se ascultă unii pe alții. Cei
douăzeci de ani de tranziție, de căutări febrile ale sensului pe care îl
are libertatea, își fac efectul asupra generațiilor mature.
Sâmbătă, 30 aprilie, marele scriitor argentinian Ernesto Sábato a murit
în locuința sa din Buenos Aires. Peste o lună de zile ar fi împlinit 100
de ani. În amintirea lui să rescriem una dintre marile lui fraze în
care se adresează lui Dumnezeu, în care geniul său propriu reprezintă
ofranda adusă Creatorului.
În prima zi mariană din anul 2011, la Vatican, Ioan Paul al II-lea a
fost beatificat. A fost o ceremonie impresionantă, asemeni unui imn
cristologic murmurat de întreaga omenire. N-am să uit niciodată imaginea
aceea de la înmormântarea sfântului părinte când, pe lada din lemn în
care era trupul inert, vântul răsfoia filele evangheliei care fusese
așezată pe capac în mod simbolic.
Sorin Ovidiu Vîntu a fost încarcerat, vineri, la Direcția Cercetări Penale din cadrul Poliției Capitalei, unde se află și Nicolae Popa de săptămâna trecută, însă potrivit Codului de procedură penală, cei doi nu se vor întâlni pentru că ar exista o legătură infracțională între ei.
De câte ori se întorcea în România, de obicei în vacanța scurtă de vară,
avea mașina plină de lucruri, îngrămădite în portbagaj ori pe pernele
din spate, obiecte mărunte, haine, încălțăminte, dulciuri, cadouri
adunate cu migală, cu mult timp înainte pentru cei care îl așteptau
acasă. După ce trecea granița memoria lui devenea necruțătoare și, în
zgomotul monoton al motorului, se lăsa sedus de acea melancolie juvenilă
proprie comunismului din estul Europei.
Zilele trecute am făcut o călătorie de două zile la Mănăstirea
Sihăstria. Așa cum fac de fiecare dată când ajung în acel loc, am urcat
în micul cimitir străjuit de brazi și am stat în fața mormântului în
care își doarme somnul de veci Ilie Cleopa. Era aproape seară și
păsările cântau încă. Apunea soarele. Un călugăr umbla ușor printre
cruci, schimba lumânările arse, aduna florile ofilite, turna untdelemn
în candele.
Într-o călătorie prin Moldova de sus, într-o vară fierbinte, am văzut o fată care semăna cu Euridice scăldându-se în lacul de la Ipotești. Se bălăcea printre trestii cât era ziua de lungă, cu acea poftă imprudentă a sălbăticei, în pielea goală, de parcă era o împărăteasă a locurilor. Zilele erau lungi, iar natura vegetală nu-și mai încăpea în lujeri de atîta prospețime.
În literatura teologică săptămâna patimilor cuprinde momente dramatice
din viața lui Isus pe pământ, pline de frumusețe poetică și imnografică,
convertite în adevărate parabole care pun în valoare adevărul. Din
istoria sfântă a mântuirii am ales câteva secvențe capabile să ne țină
cu sufletul la gură, pe care, fiecare generație, la rândul ei, le
trăiește cu emoție în aceste zile.
O continuare a subiectului tău despre dor ar fi cât se poate de
potrivită și cum aș putea să ilustrez mai bine acest subiect decât
amintindu-mi de bunica mea pe linie maternă, Măxineanu Vasilca, pe care,
noi, copiii, chiar și după ce am devenit adulți, o numeam mama mare. În
mica ei grădină de la Lămotești, care dădea spre câmpuri, era atâta
vegetație crescută în neorânduială încât, și astăzi, la mulți ani după
moartea ei, cred că mișcarea aceea universală a plantelor imita
efervescența nestăvilită a creației.