O continuare a subiectului tău despre dor ar fi cât se poate de potrivită și cum aș putea să ilustrez mai bine acest subiect decât amintindu-mi de bunica mea pe linie maternă, Măxineanu Vasilca, pe care, noi, copiii, chiar și după ce am devenit adulți, o numeam mama mare. În mica ei grădină de la Lămotești, care dădea spre câmpuri, era atâta vegetație crescută în neorânduială încât, și astăzi, la mulți ani după moartea ei, cred că mișcarea aceea universală a plantelor imita efervescența nestăvilită a creației.
Mama mare muncea cu pasiune și cât era ziua de lungă o găseai în mica ei grădină, într-un schimb mutual cu Dumnezeu. Åži acum mai cred că lujerii plantelor de care avea atâta grijă mama mare erau plini de îndârjirea ei țărănească. Iată, după atâta timp, la rândul meu, imitând-o, am credința că robia care le-a fost dată legumelor insațiabile în carnea ei fragilă, este acum în mine. Chiar pământul din care se hrăneau acestea se găsește astăzi în mine. Legumele care au crescut odată în ea, acum foșnesc lacome în mine. Uneori am senzația că plantele iau forma desăvârșită a Fecioarei care, ușor aplecată în văpaia sângelui meu, umple golurile oricărui raționalism. Cine s-ar mai îndoi de voluptatea misterului acesta și cine nu s-ar culca liniștit cu gândul la răsăritul de soare din ziua următoare, când planta, i-ar răcori trupul?
Trăim într-o lume care încearcă să muzeifice sacrul, să-i suprime acestuia rolul antropologic din caracterul omenirii. Pământul acela din grădina de la Lămotești a păstrat în el viața tumultoasă a generațiilor necunoscute de mine și chiar sufletul delicat al locurilor, nemuritor, palpită durabil în el. Doar inocența ierbii și aburul ei imaculat pot să refacă cu fidelitate existența trupului-copil. Trăsăturile mistice din firea omului îl apropie pe acesta de firea plantelor. De aceea consider că cele două naturi, chiar și într-un singur punct, sunt identice. Dorul provine din această contemplație naturală, încărcată de dramatism. El are rațiuni divine, iar ansamblul complicat care îl compune îi dă omului o „stare de răpire a sufletului” (Dumitru Staniloae, Filocalia, 10).
Dorul dă o frumusețe plină locurilor. Să ne ima-ginăm o scenă cu mama mare, trecând prin lumina blândă a plantelor, în mica ei grădină de la Lămotești, care dădea spre câmpuri, despre care credea că este cea mai frumoasă patrie a ei. Acest regn îi dădea liniștea copleșitoare a solitudinii. Era inundată de plinul firii, de vâltoarea bogată din carnea plantelor, mai presus de orice cunoaștere. Nu ea creștea în sine, ci volburile care se cățărau vorace spre lumină. Desfătarea ei era proprie edenului din timpul genezei, ca o manifestare interioară a unei profunde apartenențe divine. În acele momente trebuie să fi izbucnit în ea, perfect logic, dorul după grădina raiului și dintr-o necesitate inconștientă, se lega profund de grădina ei de legume.
Scena pe care am construit-o în fraza precedentă este o împrejurare creată de muncă, în care unitatea dintre bătrână și plante a devenit indestructibilă. Ei, bine, până la urmă, toate își găsesc semnificația durabilă în muncă, într-o înnoire neîntreruptă, animate de dorul universal al omenirii. Este anulat orice structuralism uscat în favoarea unei existențe vii, caracterizată de plenitudine. Să ai această existență nouă, Teo, care, până la tine, a trecut prin atâtea inimi!
