Așa cum v-am promis, în acest articol voi prezenta a doua parte a interviului cu adolescenta supremă.

În îndepărtatul an 1971, în mijlocul unei veri ploioase, un bolnav slăbit și firav a fost internat pentru o criză de hernie la Spitalul Sfântul Spiridon din Iași, într-o rezervă, 35 sau 36, care dădea cu fe-restrele spre facultatea de medicină. Mistuit de febra bolii, pacientul plângea de cele văzute cu o zi înainte la Voinești, atunci când încetase ploaia.

După rezolvarea fericită a tuturor problemelor de informatică, computerul meu e disponibil să coopereze în ceea ce se va numi O LOVITURÄ‚ JURNALISTICÄ‚: interviu cu adolescenta supremă, această ființă de graniță între multiplele fațete ale tânărului modern, această ființă împărțită în atâtea și atâtea identități.

În vara anului 1989, în București, în drum spre gară, poetul Virgil Panait a intrat într-o mică bodegă de pe strada Lipscani, să-și cumpere o bere, în locul în care muncitorii de la Casa Poporului se duceau în timpul zilei după băutură și țigări. Afară era caniculă și gândul la halba rece, cu brumă la subțioară, devenise irezistibil. Prin ușa deschisă intra un miros vag de tei în floare care îi amintea de Mihai Eminescu...

Bătrânul scriitor murea încet, odată cu himerele în care crezuse toată viața lui îndelungată, de parcă trupul inert se dizolva fără putință de împotrivire în lucrurile dimprejurul lui. Avea capul întors într-o parte, spre fereastră, implorând lumina care se zbenguia dincolo de geamuri, iar înserarea l-a găsit în această poziție imobilă. Uneori stătea ceasuri întregi pe terasă, de parcă putrezea de viu, până când lumina indecisă a zilei era inundată cu lăcomie de întunericul nopții.(...)

Lipsită de intenția de a reda marile pasiuni nebunești dintre Catherine și Heathcliff, azi îmi propun să vă atrag atenția că afară adie un vânticel cald, primăvăratic ce a scandalizat întreaga societate adolescentină. (...)

Așteptăm lecția voastră de adolescență pe mail-ul redacției, redactie@monitorulvn.ro.

La sfârșitul acestei săptămâni, la Adjud, va fi sărbătorit poetul filocalic Constantin Ghiniță. Acesta a murit în urma unui infarct, în ziua de 29 decembrie 2008, în biroul pe care poetul îl avea la Casa de Cultură din orașul Mărășești. Avea 62 de ani. L-au descoperit răsturnat în scaun, cu o mână întinsă pe spătarul din lemn de parcă brațul stătea să se întindă după cafeaua pe care nu apucase să o bea...

Cineva m-a întrebat odată care ar fi însemnătatea poeziei, eram în munți și i-am răspuns, îmi amintesc exact, ei bine, prietene, trupul poeziei ar putea să refacă puritatea și candoarea locurilor terestre de la începuturile omenirii, pline de iarbă. Privită în acest fel, poezia ar părea că are trăsăturile sângeroase ale mitologiei, energia misterioasă a cunoașterii, insolita inspirație a începuturilor plenare.

Sava Francu a fost un epigramist de excepție, elegant, superior, răspândind împrejuru-i acel aer aristocratic al ființei neobișnuite. Epigrama este una dintre sinecdocile cele mai cunoscute ale nobleții. Atunci când ironia se va fi sfârșit, condiția umană va împietri în propria înțelepciune, se va mortifica. Privilegiul ironiei le dă oamenilor o natură dramatică, în luptă istovitoare cu propria conștiință.

Privind-o pe stradă, în piețe, în gară, în instituții, la cumpărpturi, oriunde, societatea românească pare una obosită, uzată, exersează farmecul discret al abandonării. Ai impresia că toți vorbesc la telefon deodată și, în mod paradoxal, nici nu se ascultă unii pe alții. Cei douăzeci de ani de tranziție, de căutări febrile ale sensului pe care îl are libertatea, își fac efectul asupra generațiilor mature.