Cineva m-a întrebat odată care ar fi însemnătatea poeziei, eram în munți și i-am răspuns, îmi amintesc exact, ei bine, prietene, trupul poeziei ar putea să refacă puritatea și candoarea locurilor terestre de la începuturile omenirii, pline de iarbă. Privită în acest fel, poezia ar părea că are trăsăturile sângeroase ale mitologiei, energia misterioasă a cunoașterii, insolita inspirație a începuturilor plenare.
Zilele trecute mi s-a întâmplat să trec prin Adjudu Vechi și, așa cum fac de fiecare dată când străbat acele locuri, mă gândesc la tânărul Liviu Ioan Stoiciu care a locuit la cantonul 248, în lungul căii ferate, în mijlocul câmpurilor, unde tatăl său a fost cantonier. De fapt, nu pot să scap de o obsesie legată de poezia lui Ioan Stoiciu. Atunci când am citit pentru prima data volumul de debut al scriitorului, La fanion (1980), am avut acel sentiment copleșitor care nu m-a părăsit niciodată că tânărul LIS a conștientizat acea legătură intimă, înafara oricărui raționament, cu toate lucrurile nesemnificative din acele locuri, a însuflețit, în chip alegoric, aspectele neglijate de toți ceilalți, spre a vindeca optzeciștii de influiențele mistificatoare ale metaforei, pe de o parte și pe de altă parte, de a recunoaște finalul tragic al oricărei întâmplări din viața omenească. Dacă vrei să pătrunzi în labirinturile încântătoare din poezia tânărului Ioan Stoiciu trebuie să iei un tren personal, vara și după un drum în care ți-ai lăsat inima să se zdrențuie în mărăcinii de pe terasamentul căii ferate, să fii singurul călător care coboară în halta năpădită de ierburi de la Adjudu Vechi, în mijlocul viilor, lanurilor cu grâu și grădinilor de zarzavat și ca-ntr-un Lidice dat uitării, să cauți podoabele ruginite ale tinereții. Scriitorii mari se întorc întotdeauna în locurile în care și-au petrecut tinerețea. Gura de rai în care și-au petrecut tinerețea este izvorul profund al operei lor, patria lor blândă în care, din când în când, după exiluri zbuciumate, se întorc în chip de Ulisse. Blaga era de părere că „piciorul de plai”, metamorfozat, este o „vagă amintire paradisiacă.” Ce ar fi tinerețea dacă nu o imitație perfectă a edenului ?
Poezia tânărului LIS, chiar și aceea scrisă la maturitate, în mare parte, a rămas pradă locurilor de la Adjudu Vechi, unde, după tragica moarte a mamei (trăsnită în bucătăria de vară), scriitorul a fost „răsfățat de familia cantonierului.” Amintirile din perioada aceea, care au rămas la fel de fragede în toate textele poetice, sunt splendide. Acela a fost locul suprem din care s-a inspirit poetul Liviu Ioan Stoiciu. Locuința de serviciu în care stătea familia cantonierului nu mai este astăzi. A fost dărâmată, materialele au fost furate. Temelia distrusă este îngropată de vegetație, iar dintr-un colț al acesteia, firav, ca o iluzie a vremurilor trecute, a crescut un zarzăr. De partea cealaltă a șinelor a rămas puțul de apă, neacoperit, fără să i se vadă fundul secat. Lângă puț există o troiță scorojită din lemn, cu o fotografie decolorată de soare așezată spre răsărit, înfățișând nașterea lui Isus vegheată de magi. Singura clădire care a rămas în picioare este fosta cabină a cantonierului. Ferestrele i-au fost luate, cărămida pereților spartă, iar jumătate din dușumea a putrezit. Am intrat. Mirosea a mucegai. Era plină de gunoaie. Acoperișul din carton era rupt de vânt. Am ieșit. Micul peron, din lespezi din beton, căpătase culoarea lichenilor. Cineva lăsase o pereche de încălțăminte lângă perete. Am privit în lungul căii ferate. Pinii dăduseră muguri albi, scămoși, iar cele câteva tufișuri de floarea miresei erau în floare. Iarba era înaltă, avea spice. M-am gândit: și totuși, cât de ademenitoare poate să fie această paragină vegetală ! Priveam peisajul fraged, plin de vitalitate, sedus de frumusețea, grația și muzicalitatea ierburilor. Soarele asfințea după munți. Voiam să imit clipele tânărului LIS, în care lumea cunoscută își pierdea coerența și se revărsa în plinul covârșitor al regnului vegetal. În acel loc al căii ferate, și-ntr-o parte, și-n alta, șinele sunt atât de drepte, încât par să sfârșească într-o abstracțiune poetică de forma unui punct. Acel punct în care s-a metamorfozat depărtarea a fost halucinanta obsesie poetică la LIS, de acolo au plecat toate ideile poetice, în toate părțile, ca semințele, ori ca păsările sau gâzele, găsindu-și un rost comun până la urma urmelor. Am stat lângă singura piatră unghiulară care mai păstrează numărul „248” și am simțit străfulgerările de ordin psihologic din poezia lui LIS, erminiile locurilor, fiorul miresmelor care străbat creația, vivacitatea dimineților în patlagini, metafizica plăcută a salcâmilor, nesfărșita alboare din lungul căii ferate.
Liviu Ioan Stoiciu este un scriitor aproape uitat astăzi la Adjudu Vechi. Aș fi vrut să filmez ruinele fostului canton CFR, să trec lent cu obiectivul pe fiecare cărămidă, să imortalizez lumina vâscoasă, singulară, lipindu-se ca mierea, din clipele acelea, dar o ușoară îndoială m-a făcut să renunț gândindu-mă că firea inepuizabilă a omului nu stă în cunoaștere.
