Ziua din ajunul Crăciunului este deosebită, căci ne aflăm în apropierea marelui praznic al Naşterii lui Hristos, care mai mult decât toate celelalte praznice împărăteşti de peste an aduce atâta bucurie.
„Acum când suntem în ajunul Crăciunului, când dreptul Iosif caută loc de găzduire în Bethleem pentru Fecioară şi pentru Prunc şi nu găseşte, când Fecioara merge în peşteră să nască pe Fiul Lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, să ne silim fiecare şi să-i dăm loc de găzduire şi de naştere lui Hristos în casele noastre creştineşti şi în cămara inimilor noastre”, spune părintele Ilie Cleopa (vol. „Predice la praznicele împărăteşti şi la sfinţii de peste an”).
Pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, Biserica se pregăteşte cu sârguinţă. De aceea înaintea sărbătorii este rânduit un post de şase săptămâni, Postul Crăciunului, care închipuieşte postul celor 40 de zile pe care l-a ţinut Moise pe muntele Sinai, ca să se învrednicească de a vedea pe Dumnezeu şi a primii Tablele Legii.
Ziua din ajunul Naşterii Domnului este una de post mai aspru decât celelalte zile, deoarece se ajunează până seara. Dezlegarea la mâncăruri de dulce se dă a doua zi (25 decembrie), în ziua sărbătorii Crăciunului, după Sfânta Liturghie.
După ceasul prânzului, spre seara, se obişnuieşte să se mănânce grâu fiert, amestecat cu fructe şi miere, în amintirea postului Prorocului Daniel şi al celor trei tineri din Babilon.
Despre hrana tinerilor iudei în robia babiloniană aminteşte Biserica Ortodoxă în rugăciunea de binecuvântare a colivei, unde se spune: „Doamne, Cel ce ai plinit toate cu cuvântul Tău şi ai poruncit pământului să scoată multe feluri de roade spre îndulcirea şi hrana noastră; Care pe cei trei tineri şi pe Daniel care erau în Babilon, fiind hrăniţi cu seminţe i-ai arătat mai frumoşi decât cei ce erau hrăniţi cu multe desfătări”.
Aceasta zi de post aspru mai aminteşte şi de postul ţinut odinioară de catehumenii care, în seara acestei zile, erau botezaţi şi împărtăşiţi pentru prima data cu Sfintele Taine, în cadrul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare.
În seara zilei de ajun, credincioşii obişnuiesc să mănânce o altă mâncare dulce, numită în popor „Scutecele lui Iisus”. Din făină, apă şi sare se frământă nişte lipii subţiri care se coc pe plită. Acestea se înmoaie într-un sirop dulce (apa cu miere sau zahăr) şi se presară cu nucă măcinată.
În aceasta zi de pregătire pentru întâmpinarea marelui praznic împărătesc al Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos există rânduieli liturgice speciale. În ajunul Crăciunului se citesc Ceasurile Împărăteşti şi se săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu Vecernia. Ceasurile Împărăteşti cuprind pericope evanghelice din Vechiul şi Noul Testament şi cântări liturgice cu privire la Naşterea Domnului.
După noaptea de ajun, trei zile la rând, în toate bisericile se săvârşeşte Sfânta Liturghie. Datorită bucuriei marelui praznic al Naşterii Domnului, s-a rânduit ca în perioada cuprinsă între Crăciun şi Bobotează să nu se facă îngenuncheri şi plecăciuni. Excepţie fac însă canoanele primite de la duhovnic.
În ultimele zile din Postul Crăciunului, preotul umblă pe la casele credincioşilor cu icoana Naşterii Domnului, spre a vesti marele praznic al Întrupării Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria
În Ajun, merg şi colindătorii pe la casele oamenilor aducând vestea cea bună a Naşterii Domnului, asemenea îngerilor şi păstorilor care au vestit minunea din Betleemul Iudeii, Naşterea Fiului lui Dumnezeu din Fecioară.
Tradiţii de Ajun şi Crăciun la români
Crăciunul – cea mai iubită şi mai aşteptată dintre toate sărbătorile populare şi creştineşti ale românilor – este însoţită, în fiecare an, de multe tradiţii şi obiceiuri. La 25 decembrie creştinii sărbătoresc Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. El a venit pe lume într-un sat liniştit, unde a sosit, la ceas de seară, Fecioara Maria – care, simţind că i-a venit sorocul să nască, a bătut la o poartă, cea a lui Moş Ajun, şi i-a cerut găzduire. Moş Ajun i-a spus că este om sărac şi a trimis-o la fratele său mai mare şi mai bogat, Moş Crăciun, conform volumului „Cartea de Crăciun” de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).
Crăciuneasa – soţia lui Moş Crăciun – era o femeie miloasă şi bună la suflet, aşa că i-a oferit adăpost Maicii Domnului, însă nu în casă, pentru că se temea de mânia lui Moş Crăciun, ci în grajdul animalelor. Acolo l-a născut Fecioara Maria pe Iisus. Când Moş Crăciun a aflat cele petrecute, s-a mâniat şi i-a tăiat mâinile soţiei, dar Fecioara Maria a făcut o minune – a pus mâinile Crăciunesei la loc, a suflat peste ele şi mâinile s-au lipit. Uimit, Moş Crăciun a înţeles minunea, iar la venirea magilor a aflat că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus. El s-a căit şi a cerut iertare lui Dumnezeu, devenind astfel primul creştin şi sfântul cel mai bătrân – soţul femeii care a moşit-o pe Fecioara Maria. Această minune a dus la transformarea lui Moş Crăciun într-un om blajin, plin de bunătate şi de compasiune. De atunci, sărbătoarea Crăciunului e însoţită de colinde şi mesele rituale.
Tradiţia legată de Moş Crăciun, care împarte daruri copiilor cuminţi în noaptea de 24 spre 25 decembrie, a apărut în secolul al IX-lea. Imaginea lui este cea a unui bătrân îmbrăcat într-un costum roşu cu blăniţă albă pe margini, purtând cizme negre şi căciulă roşie şi având o barbă mare şi albă, notează volumul amintit.
Colindele
Tradiţia colindelor şi a cetelor de colindători care merg din casă în casă, transmiţând prin texte cântate sau strigate, prin măşti, dansuri, urări de bine este foarte veche. Cete de colindători merg la casele oamenilor cântând „Bună dimineaţa la Moş Ajun!”. Dacă gazda le deschide, copiii primesc nuci, covrigi, colaci, mere sau bani. În zonele rurale, cetele de colindători merg pe uliţe cântând „Noi umblăm să colindăm”. În unele zone ale ţării se păstrează tradiţia ca tinerii care colindă să fie îmbrăcaţi în costume populare, se arată în cartea „Sărbători şi obiceiuri româneşti” de Ion Ghinoiu (Editura Elion, 2002).
Primul colind care se cântă în Ajunul Crăciunului este cel prin care colindătorii aduc vestea naşterii lui Hristos: „Sculaţi, sculaţi, boieri mari/ Florile dalbe/ Sculaţi, voi, români plugari/ Că vă vin colindători/ Noaptea pe la cântători/ Şi v-aduc un Dumnezeu/ Să vă mântuie de rău/ Un Dumnezeu nou născut”. Când colindătorii termină de cântat la fereastră, gazda îi invită în casă şi le oferă colaci, mere şi nuci.
Un alt colind binecunoscut este cel care redă momentul ivirii stelei care i-a călăuzit pe cei trei magi – „Steaua sus răsare”. La fel de cunoscute sunt şi colindele „Trei păstori se întâlniră”, „O, ce veste minunată”, „În oraşul Viflaim”. Un alt obicei de Crăciun este umblatul cu capra. Acesta ţine, de obicei, de la Crăciun până la Anul Nou. Capra este însoţită de o ceată zgomotoasă, cu lăutari, care acompaniază dansul caprei, iar aceasta sare, se roteşte şi se apleacă, în acelaşi timp clămpănind ritmic din fălcile de lemn, menţionează volumul „Cartea de Crăciun”.
Bradul
Pomii au reprezentat un simbol al vieţii cu mult înainte de creştinism. În ţara noastră, primul brad împodobit de Crăciun a fost la palatul lui Carol I, domnitor (10 mai 1866 – 10 mai 1881) şi rege (10 mai 1881 – 27 septembrie 1914) al României, potrivit site-ului http://stiri.tvr.ro/craciun-regal–in-romania–primul-brad-a-fost-impodobit-la-curtea-regelui-carol-i_826180.html#view. În Palatul Regal de pe Calea Victoriei, în noaptea de Crăciun, invitaţii de seamă sosiţi la palat împodobeau bradul cântând colinde.
În prezent, împodobirea bradului de Crăciun a devenit una dintre cele mai iubite tradiţii atât în mediul urban, cât şi în mediul rural. În dimineaţa de 25 decembrie, copiii se trezesc bucuroşi şi nerăbdători să descopere ce daruri le-a lăsat Moş Crăciun sub brad.
Vâscul
Pe lângă bradul împodobit, vâscul este prezent în orice casă în perioada Crăciunului şi a Anului Nou. În mitologiile europene, vâscul are un loc cu totul aparte, fiind considerat o plantă magică, simbol al curăţeniei spirituale, al libertăţii şi armoniei, semn de bun augur al dragostei, apărător şi protector al casei şi al familiei, scrie volumul „Cartea de Crăciun”. În ajunul Crăciunului, oamenii îşi împodobesc casele cu vâsc ca simbol al bucuriei şi pentru pacea sufletească.
Floarea Crăciunului
Pe lângă brad, un simbol al Crăciunului este floarea numită „Crăciuniţă” sau ”Steaua Crăciunului” . Există cel puţin două plante de apartament numite ”Crăciuniţă” sau ”Crăciunel”, care înfloresc în această perioadă şi sunt oferite cu prilejul sărbătorii Crăciunului.
Cea mai cunoscută este ”Steaua Crăciunului” sau ”Flacăra Mexicană”, numită ştiinţific Euphorbia Pulcherrima sau Poinsettia, fiind cea mai spectaculoasă specie din genul ”Euphorbia”. Cultivarea şi popularizarea sa a început în anii ’60, iar în scurt timp planta a devenit nelipsită în decorurile de Crăciun, mai notează „Cartea de Crăciun”.
