Nimic nu-i ce pare a fi sugerat în titlu. Nu e Rio Costa, produsele literare nu-s firimituri. Nici Vinerea nu-i a cincea zi a săptămânii, zi cu post, ci un sat din Ardeal. Satul de lângă Cugir care l-a dat pe Dorin N. Uritescu, scriitor și filolog, licențiat al Facultății de Limba și Literatura Română din București și al Facultății de Istorie – Filosofie al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, doctor în filologie. Publicist. Membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. Am dat aceste repere biografice pentru că într-un fel sau altul sunt parte a creațiilor sale literare. Am la îndemână două dintre acestea: Pe Rio Costa – balade – ediția a II-a, București, Rawex Coms, 2015 și Firimituri literare, București, Rawex Coms, 2019. Între ele este o legătură ideatică și de reflectare a aceluiași spațiu, dar și stilistică, deși baladele sunt în versuri, iar Firimiturile, în proză.
Întâmplările care au generat baladele ori firimiturile literare s-au petrecut – ori se povestește despre ele – într-un timp al jumătății a doua de secol trecut când lumea era într-o prefacere ce modifica moravuri, relații sociale, mentalități. Dar în care datele esențiale ale existenței rămâneau perene.
Baladele – erotice – din Pe Rio Costa” sugerează un tărâm exotic, sud-american, ca un subterfugiu, un cârlig, prin care autorul reușește să-l facă pe cititor să ia cartea în mână. După care scriitura din carte îl face pe acesta să nu o mai lase până nu o termină de citit. În fond, însă Rio Costa este neaoșul Râul Coastei de lângă satul natal, cu un bazin și moară de apă și în care – sau în preajma căruia – personajul principal, autorul, trăiește un gen de ”epopee eroi-comică a anilor din junețe”, cum o definește Cristian Livescu, în Convorbiri Literare – septembrie 2014. ”Rio Costa, spațiu de dor și mister”, unde ”Torentul iubirii bolborosește/ Cu vârtejuri, în sufletul meu/ În care se scaldă goală/ Sub înfoiat curcubeu/ Cu trupul de smoală/ Îmbrățișând voluptoasă vâltoarea/ ȚaAnu, vrăjitoarea…. Simt în sufletul meu tulburarea/ E cu plăceri păcătoase otrăvit/ Nu-mi găsesc niciodată alinarea/ Pe Rio Costa voi fi mereu bântuit/ De-ai nostalgiei aprinși fiori/ Miraj chinuitor, râvnită arătare/ A unei capricioase, exotice, vrăjitori. (Vrăjitoarea rîului).
Este balada ce mi se pare că este cheia volumului! Iubirile mai pătimașe ori mai line, cu ”vrăjitori” închipuite ori cu femei clar definite au loc cu vârtejuri în suflet. Nu în genul celor din ”Cânticele țigănești” ale lui Miron Radu Paraschivescu, dar nici foarte departe. Oricum, nu cu intensitatea de acolo. Tânărul de pe Rio Costa are o naturală artă a seducției care se întâlnește cu o naturală dorință de iubire. Sunt iubiri din mânăstire ”Unde stareța, frumoasa, milostiva Mina, m-a ținut în secret/ Într-o chilie și mă-ndrepta cu munci greu de biruit/ Singurul aspect din toată povestea pe care nici azi nu-l regret. (Femei și alcool). Iubiri cu ”Zâna strugurilor copți”, cu ”Sălbatica din Tribul de jos”, ”Copila de pe Rio Costa”, cu ”Fata de După Grădini”, cu ”Domnișoara de matematică”, cu ”Regina Oilor”, cu ”Zâna din Pădurea cu jir”, cu ”Ana cu ochii de ciută”, cu ”Mîndra de la Prislop”. Ori cu ”Secretara de partid”. S-a iubit pe Rio Costa în ”Efectul Jacuzzi”, ”La cotul Muierilor, sau ”Pe Rio Costa cu activista de partid”: ”M-a uimit jocul erotic sălbatic, care-a urmat/ La ce artificii, activista de partid s-a dedat/ Abandonîndu-mi-se toată în brațe a strigat: Rupe-mi bluza!… Mușcă-mă pe gât!… Zgârie-mă pe față!… Înjură-mă urât!… Smulge-mi fusta!… Bate-mă măr!…Dă-mi palme!… Trage-mă de păr!…Ia-mă de urechi!… Mai cu ambiție!… Pune-mi cătușe!… Du-mă la miliție!… Sugrumă-mă lent!… Citește-mi statutul!… ”Pe Rio Costa – balade” spune o poveste. Cea a tinereții amoroase a autorului, ca și a femeilor cu care s-a iubit.
Firimiturile Literare sunt o colecție de scurte întâmplări povestite la rând la moară de oamenii veniți din toate părțile satului să macine cucuruz și grâu. Unele dintre povești se regăsesc în idee, ba și în conținut, în ”Pe Rio Costa”. Altele – cele mai multe, sunt doar ale ”Firimiturilor”. ”Moara din Sus era un loc de întâlnire a sătenilor care veneau să macine grăunțele de grîu și de porumb, întrucât, până le venea rândul la rîșnit boabele, fiecare povestea o întâmplare de pomină din partea lui de sat, acesta având o lungime de aproape trei kilometri și o lățime de șapte rânduri de case ridicate în depresiunea Mureșului, între cele două șiruri de munți carpatini: Meridionalii și Apusenii…. Se crea un fel de emisiune de știri rurale”. Așa definește autorul locul ”emisiunii”, dar și locul său de baștină, Vinerea, un sat în care, din motiv de amor mai fără opreliști, ”mai toți sunt neamuri”. Iar vinerenii veniți la moară aveau multe de povestit. Autorul spune, prin gura sătenilor, povestea locului de care aparțin, a oamenilor din trecut, a celor din prezent, dar și locurilor și întâmplărilor care le-au marcat viața.
Ca să închei rotund prezentarea, voi spune că baladele și firimiturile lui Dorin N. Uritescu sunt, de fapt, reportaje ale unui specialist cu o prodigioasă muncă științifică de studiere a limbajului jurnaliștilor români, concretizată într-o lucrare de referință – ”Mato-Grosso”-ul social și politic postrevoluționar – pamflet – 2015.
