Săptămâna aceasta suntem din nou turişti în Focşani, şi descoperim povestea unei alte biserici vechi din oraşul nostru: „Sfântul Dimitrie‟, numită popular şi „Uzină“. Se spune că un anume căpitan Vicol ar fi poposit pe meleagurile Focşaniului Moldovei, şi a construit o mănăstire în jurul anului 1692, numită în vechile documente „Mănăstirea lui Vicol“. Iniţial, construcţia a fost făcută din lemn, şi a servit drept aşezământ monahal cu chilii pentru călugări, fiind administrată de Mănăstirea Agapia. Ulterior, lăcaşul de cult a devenit biserică de mir. Pe vremea comuniştilor, Biserica „Sfântul Dimitrie‟ a scăpat de asprimea lor, şi nu a fost închisă. Am mers la această biserică pentru a afla care este povestea ei. Iată ce am aflat de la preotul paroh Năstase Ceauşu.
„Ca orice început, nu a fost chiar aşa de uşor…“
La un moment dat, un preot mi-a spus că fără toate bisericile monument istoric, istoria clădirilor vechi din Focşani ar fi seacă, pentru că multe dintre clădirile vechi nu au trecut testul timpului, fie pentru că au fost dărâmate şi înlocuite cu altele noi, fi pentru că au dispărut pur şi simplu. De şase ani, preotul Năstase Ceauşu este paroh la Biserica „Sfântul Dimitrie“ din Focşani şi spune că, deşi începutul a fost mai greu, acum s-a obişnuit, iar credincioşii au dobândit încredere în el. Atunci când unul din preoţii parohi iese la pensie, şi nu alege să-şi mai prelungească activitatea, arhiepiscopul trebuie să aleagă un alt duhovnic pentru biserica respectivă; aşa a ajuns să slujeacă pr. Ceauşu la biserica din apropierea Primăriei Municipiului Focşani. După 25 de ani de stat la parohia din Faraoanele, pr. Năstase Ceauşu a fost mutat la „Sfântul Dimitrie“ din Focşani. „Eu sunt venit aici de acum șase ani, chiar la 1 februarie se împlinesc șase ani de când am fost transferat de la Parohia Faraoanele la Biserica «Sfântul Dimitrie» din Focșani în care ne aflăm și de atunci și până acum am încercat să mă integrez și să cunosc viața parohiei în care am fost transferat. Ca orice început, nu a fost chiar așa de ușor… după 25 de ani de stat într-o parohie la țară, când am venit aici, sigur că oamenii, obișnuiți cu preotul dinaintea mea, privesc oarecum cu neîncredere. Dar vreau să vă spun că după câtva timp ne-am cunoscut și s-au aranjat atât de frumos lucrurile încât dăm slavă Lui Dumnezeu că avem o activitate frumoasă, adică slujbele bisericii se sărârșesc cu regularitate, credincioșii participă la slujbele în special de duminică, la Sfânta Liturghie, și am căpătat încredere unii față de alții; oamenii vin cu multă încredere la mine ca și duhovnic. Eu am fost numit aici după pensionarea părintelui Alexandru Capră; vârsta de pesnionare a unui preot este aceeași ca în societățile de stat, 65 de ani. Cu îngăduința ierarhului se mai prelungește încă doi ani, dar rămâne aceeași vârstă de pensionare conform legii. Ierarhul are întotdeauna această prerogativă de a numi, în urma cererilor depuse, preotul care va sluji în biserica respectivă, iar Înaltpresfințitul Părinte Ciprian m-a ales pe mine să fiu continuatorul părintelui Alexandru Capră de la biserica aceasta. De când am venit aici, la această parohie, am schimbat fațada bisericii care era deteriorată și nu se prea încadra în tonul clădirilor din jur, se face permanent curățenie, în interior ne-am împodobit biserica cu odoare specifice slujbelor noastre: cu sfinte vase, Sfânta Evanghelie, Sfântul Chivot, după care acoperământele de la Sfânta Masă, Sfântul Altar, covoarele din biserică au fost și ele schimbate, am împodobit biserica pe frontispiciu cu trei icoane din mozaic adică în mijloc avem icoana Mântuitorului Hristos, în dreapta este icoana hramulu – Sfântul Dimitrie Izvorâtul de Mir, și în stânga, icoana Sfântului Antonie cel Mare; o pictură în mozaic rezistă mult mai mult chiar și decât o pictură în frescă‟, a spus preotul Năstase Ceauşu.
Două hramuri, aceeaşi biserică!
O biserică poate avea cel mult trei hramuri, adică trei Sfinţi Protectori care veghează atât asupra clădirii, cât şi a credincioşilor care se adăpostesc în ea pentru a participa la sfintele slujbe, ori pentru a sta de vorbă cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunilor. Pe lângă hramul Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, sărbătorit în calendarul creştin-ortodox pe 26 octombrie, această biserică mai are şi hramul Sfântului Antonie cel Mare sărbătorit pe 17 ianuarie. „Biserica «Sfântul Dimitrie» este atestată documentar în anul 1692, când aici, lângă albia Milcovului, unde era granița dintre Moldova și Țara Românească, un anumit serdar, căpitan Vicol, probabil având o stare materială bună, a făcut aici o biserică din lemn și vedem că această biserică din 1692 va fi schimbată în anul 1700 până în anul 1705 cu actuala biserică din zid. Probabil căpitanul Vicol a dorit să lase o biserică mult mai trainică. Acest căpitan Vicol era din zona Neamțului și vedem că acest schit, pentru că la început ea a fost zidită și împodobită ca mănăstire, a aparţinut Mănăstirii Agapia din județul Neamț fiind metoc al acesteia. Metoc înseamnă că nu este de sine stătătoare, ci aparține de o mănăstire mai mare. Pictura pe care o vedeți acum nu este cea originală, ea a fost finalizată în anul 1988, pe vremea părintelui Mihai Horodniceanu. În 1988, când s-a resfințit biserica cu această pictură, a fost dat și al doilea hram și anume «Sfântul Antonie cel Mare», deci la ora actuală, biserica aceasta are două hramuri: unul pe 26 octombrie, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir și Sfântul Antonie cel Mare sărbătorit pe 17 ianuarie. O biserică poate avea mai mult de un hram la dorința și cererea credincioșilor și a preotului care s-a implicat în lucrări, dar nu putem pune nici foarte multe hramuri la o biserică, maxim trei. Înainte de a se pune temelia unei biserici, preotul care se ocupă de acest lucru, în colaborare cu credincioșii care-l vor ajuta să zidească biserica, și mai apoi cu avizul ierarhului, fixează hramul bisericii. În funcție și de doleanțele credincioșilor, dar și de evlavia pe care o au credincioșii față de un anumit sfânt, se alege sfânul care să fie hramul și ocrotitorul comunității respective‟, a mai spus pr. Ceauşu.
Se spune că biserica este corabia care-i poartă pe credincioşi pe marea acestei vieţi trecătoare, către porţile împărăţiei veşnice, şi numai cei demni în faţa judecăţii lui Dumnezeu, vor reuşi să ajungă în Rai. Aceasta este explicaţia pentru care unele biserici sunt construite sub formă de corabie. Altele, aşa cum este şi cazul Bisericii „Sfântul Dimitrie“ sunt construite în formă de cruce pentru că acesta este semnul distinctiv al creştin-ortodocşilor; să nu uităm că Mântuitorul Iisus Hristos s-a jertfit pe cruce, pironindu-i-se mâinile şi picioarele cu nişte cuie mari, care i-au provocat răni adânci şi din care a curs sângele izbăvirii de păcat. „Biserica ortodoxă are stilul ei de construcție, nu se fac biserici oricum, ci după un plan: fie în formă de navă, fie în formă de cruce. Biserica în care ne aflăm este în formă de cruce, având două abside datorită cărora, privită de sus, biserica ia formă de cruce. Biserica, de multe ori, a fost asemănată cu o corabie care înoată pe marea acestei vieți și toți cei care sunt în corabie, adică toți cei botezați, alcătuiesc comunitatea care călătorește spre liman, adică spre împărăția Lui Dumnezeu. Ce este imporant în Biserica ortodoxă este că la cârma acestei corăbii nu se află un om, ci se află Hristos, El este Cel care conduce corabia aceasta a credincioșilor de la începutul veacurilor și până la sfârșit spre împărăția lui Dumnezeu, pentru că noi suntem cetățeni ai două lumi: ai lumii acesteia trecătoare din care facem parte, și ai lumii celei veșnice în împărăția Lui Dumnezeu. Pe marea acestei vieți, biserica a fost socotită drept o corabie în care credincioșii își defășoară viața potrivit poruncilor Mântuitorului Hristos, se împărtășesc cu Sfintele Taine ale Lui Hristos și încearcă să devină următori ai Lui Hristos, să trăiască viața Lui Hristos adică în credință curată, în adevăr și în dragoste unii față de alții‟, explică pr. Năstase Ceauşu.
Am mers la Arhivele Naţionale Vrancea, acolo unde am găsit câteva informaţii despre Biserica „Sfântul Dimitre“ în „Istoricul oraşului Focşani scris cu prilejul jubileului de 40 ani de la domnie a majestăţii sale Regele Carol I de D. F. Caian“. Potrivit acestei cărţi, nu a fost găsit niciun act, şi nicio inscripţie veche din care să rezulte anul construirii şi care este fondatorul acestei biserici, în schimb, un anume silvicultor Nicol Ştefănescu a gâsit câteva acte primite de la Ministrerul Domeniilor. „Într`un zapis de la Stefan Cazan Vătaful cu data 1709 Aprilie 5 să zice: «Eu Cazan Vătaful… am dat şi am dăruit a mea dreaptă ocină şi moşie de la Stăeşti, care se chiamă acuma Focşanii, am dat-o danii la sfînta Mănăstire ce este hramul Svete Dimitrie a Domni-sale a lui Vicol, ce au fost şetrar mari.» (doc. XIX)
Din acest zapis se constată:
- Că biserica sf. Dimitrie, care într`u ântăi a fost schit sau Mănăstire a fost zidită de marele Şetrar Vicol.
- Că la anul 1709 când vătaful Cazan face danii acestei Mănăstiri moşia sa de Stăeşti, Vicol nu mai era în viaţă, dar el trăia pe la anul 1702, cum să constată din alt zapis cu această dat Ianuarie 2, în care să spune că «Vataful Stefan Cazan vinde Domniei sale Vecol Şetrar mari, a lui dreaptă ocină şi moşie, care moşie îi este de la Mane Vornicul în bătrânul Grozavu».“
Doctorul în teologie medievală, Romeo-Valentin Muscă, a lansat în anul 2017 cartea „Focşanii în straie monahale(1661-1863)“ în care vorbeşte şi despre Biserica „Sfântul Dimitrie“: „În general, închinarea de către ctitor a unui schit sau a unei biserici de către o mănăstire era un act unilateral, decizia ctitorului, cel puţin pe durata vieţii, nu putea fi contestată decât prin vicleşug, ca în cazul eg. Filotei cu «Mănăstirea lui Ştefu». Cu «Mănăstirea lui Vicol» situaţia este însă diferită deoarece în actul ctotiriri se implicaseră şi focşănenii care dăruiseră locul unde a fost ridicată biserica, plus alte proprietăţi. În realitate nu era vorba doar de moşiile din Ţinutul Putnei de care beneficiau monahiile de la Agapia, ci în primul rând «Mănăstirea Vicol» se găsea în zona fierbinte a oraşului, în apropierea vămilor pe unde treceau negustorii, iar locurile de dat cu bezmen aduceau mari venituri.“ (p.260)
„O biserică nu se pictează chiar așa la voia întâmplării!“
Picturile din biserici sunt realizate după un anumit plan iconografic, astfel că, întotdeauna, pe bolta Sfântului Altar va fi pusă icoana Maicii Domnului, şi deasupra ei va sta semnul Sfintei Cruci. Preotul Năstase Ceauşu a spus că Altarul nu-l desparte pe duhovnic de credincioşi, preotul nu se roagă singur, ci îl invocă pe Sfântul Duh să se pogoare deasupra tuturor. Cu toate acestea, Biserica interzice femeilor să intre în Altar întrucât ele au fost binecuvântate să aducă pe lume prunci. O singură dată au voie şi femeile să intre în singurul loc din lăcaşele de cult în care au acces doar bărbaţii, şi anume atunci când se sfinţeşte o biserică. Biserica nu înseamnă numai clădirea în sine, biserica este alcătuită din toţi cei botezaţi care cred în Dumnezeu. Cea mai importantă sărbătoare din calendarul creştin-ortodox este Învierea Domnului, de aceea, această scenă religioasă este pictată întotdeauna în partea de nord, deasupra strănii în care cântă dascălul. „Există un plan iconografic, o biserică nu se pictează chiar așa la voia întâmplării, și de-a lungul timpului s-a ajuns ca pictura unei biserici să aibă mai multe registre. Spre exemplu, pe bolta Sfântului Altar, va fi întotdeauna Maica Domnului, cea care veghează asupra bisericii, după care urmează catapeteasma care nu desparte, ci unește restul bisericii de Altar, adică între Altar și restul bisericii nu este o separare, preotul nu se roagă singur niciodată, și rugăciunile noastre sunt alcătuite la plural: «Cu pace, Domnului să ne rugăm», niciodată preotul nu va spune «să mă rog», de aceea rugăciunea bisericii este comunitară, se îndreaptă spre toți membrii bisericii. Biserica nu este numai cea pe care o vedem noi că ne adăpostește, biserica nu înseamnă numai ziduri, ci biserica este și comunitatea de oameni care o alcătuiesc, care sunt botezați și care se împărtășesc cu Sfintele Taine ale bisericii, și care urmăresc același țel: mântuirea sufletului și dobândirea împărăției Lui Dumnezeu așa cum spuneam mai devreme. În partea de jos, în cele patru locuri, avem icoanele împărătești: Icoana Mântuitorului, Icoana Maicii Domnului, apoi în dreapta imediat este icoana hramului principal al bisericii, și în stânga este fie Icoana Sfântului Nicolae, fie a Sfântului Ioan Botezătorul, fie a altui sfânt ierarh, ierah însemnând cei care au fost hirotoniți în treapta superioară a ierarhiei noastre pentru că în biserică avem trei trepte: Arhieria, care îi înfățișează pe urmașii direcți ai apostolilor Mântuitorului Hristos, Preoția și Diaconia.
După Icoanele Împărătești urmează primul registru de icoane al praznicelor împărătești, în centru fiind Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, cel mai mare praznic al creștinismului, și apoi toate celelate 12 praznice împărătești începând cu Buna Vestire, Nașterea Domnului, Schimbarea la față, Intrarea Domnului în Ierusalim, Cina cea de Taină și așa mai departe. Apoi urmează registrul celo 12 Sfinți Apostoli ai Mântuitorului Hristos; știm că în locul lui Iuda a fost ales un alt apostol, Matia. Ultimul registru este cel al proorocilorVechiului Testament, iar sus de tot tronează Sfânta Cruce reprezentând-ul pe Sfântul Mântuitor Isus Hristos răstignit, iar de o parte și de alta se află Maica Domnului și Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul. Restul bisericii în spate, partea în care ne aflăm noi, se numește naos, și apoi partea de intrare este pronaosul; în naos pictura se împarte la fel în registre, jos avem în special sfinți militari fiind totodată și Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena, iar totdeauna pe bolda axidelor care, așa cum spunea și la început, dă forma bisericii de curce, în dreapta avem scena Nașterii Mântuitorului Hristos, iar în stânga, totdeauna în partea de nord, avem scena cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Sus pe boltă este Icoana Pantocrator, adică a Mântuitorului Atotțiitor și apoi alte scene din sfintele Evanghelii și medalioane cu alţi sfinți cuvioși cinstiți în biserică. La slujirea Altarului, în Biserica nostră ortodoxă, s-a stabilit dintru-început că numai bărbații sunt chemați la slujba preoțească pentru că femeile au fost dăruite de Dumnezeu cu cel mai mare dar, acela de a naște prunci. În preajma Mântuitorului n-au fost decât bărbați, ne amintim de cei 12 Apostoli, dar nu pentru că Mântuitorul ar fi avut vreodată o atitudine opresivă împotriva femeilor, ba dimpotrivă, de multe ori credința femeilor a fost mai mult lăudată decât cea a bărbaților. O singură dată are voie femeia să intre în Sfântul Altar, și anume atunci când se sfințește o biserică nouă, după prima liturghie făcută de episcop“, a precizat pr. Năstase Ceauşu.
Atunci când România a fost condusă de comunişti, Biserica „Sf. Dimitrie“ a fost printre singurele lăcaşe de închinăciune care nu a fost închisă sau dărâmată, pr. Ceauşu punând acest lucru pe seama poziţionării mai retrase a acesteia şi a enoriaşilor care au continuat să vină la slujbe. „De la secularizare, de pe vremea lui Cuza, biserica aceasta va deveni biserică de mir, fiind destinată în special enoriașilor. După anii 1900-1910, biserica aceasta era aproape în totală ruină și cu sprijinul câtorva epitropi și enoriași din parohia aceasta s-au făcut demersuri la Ministerul Culturii și au repus-o pe picioare și au redat-o cultului și slujbelor bisericii. După Războiul de Independeță, fiind și sărăcită de averile pe care le-a avut până la secularizare, probabil și asta spune mult. Pe vremea comunismului ca de altfel în cazul multor biserici din oraș, Biserica «Sfântul Dimitrie» a fost și o perioadă închisă, dar, față de celelalte biserici din prejur, cum este biserica din Piața Unirii, «Sfântul Ioan» sau Biserica « Sfântul Nicolae – Umbră», au fost închise, totuși această biserică, fiind un pic mai retrasă, s-au continuat slujbele chiar și în perioada comunistă. Până să fie curent electric, biserica era luminată cu lumânări din ceară și cu candelele cu untdelemn. Biserica noastră se mai numește și Biserica Sfântul Dumitru – Uzină pentru că aici în apropiere a fost prima uzină de electricitate din oraș. Lumânarea are și ea simbolismul ei, este lumânarea care jertfindu-se, luminează… ea arde, se jertfește luminând pe cei din jurul ei, cam așa ar trebui să fie și credincioșii, să ardă de dragoste pentru Dumnezeu, să se jertfească penrtu Dumnezeu, și mai ales să jertfească poftele și toate impulsurile care vin de multe ori din firea noastră pătimească, trufașă care ar trebui arse cu focul rugăciunii, cu focul dragostei față de Dumnezeu și cu participare cât mai deasă și din toată inima la Sfânta Liturghie‟, conchide pr. Năstase Ceauşu.
Fiecare om este liber să-şi aleagă drumul în viaţă, pentru că la finalul destinaţiei, importante rămân doar momentele frumoase şi micile reuşite, nu obstacolele sau oamenii rău intenţionaţi care ne-au ieşit în cale.
