Un geniu al științei, laureat cu premiul Nobel în 1907, este înmormântat la Focșani, după ce a murit în luptele de la Mărășești din 1917. Profesorul german Eduard Buchner, părintele enzimologiei, a murit la Focșani după ce a fost rănit la coapsa stângă de schijele unui grenade româneşti. Înmormântat în Cimitirul Soldaţilor Germani din Focşani, la 14 august 1917, Eduard Buchner este una dintre victimele ilustre a Primului Război Mondial. Prezența pe frontul de Est a profesorului german a suscitat mai multe ipoteze, una dintre acestea fiind legată de atacurile chimice de pe fronturile de la Mărășești și Oituz.
Un articol publicat în revista Historia arată că „nu poate fi evitată asocierea cu celălalt mare chimist, Fritz Haber (1868-1934), şi el laureat Nobel în 1918, considerat „părintele” folosirii armelor chimice în Marele Război, pe Frontul de Vest, în Belgia, în aprilie 1915. Un lucru este cert: gazele toxice au fost folosite extensiv şi pe Frontul de Est, în Polonia, împotriva ruşilor”.
Povestea, tristă şi nedreaptă, a profesorului german Eduard Buchner, început în 1860, în orașul München unde tatăl său, Ernst Buchner, a fost profesor de medicină legală. Eduard a studiat la Institutul botanic din München, unde a lucrat alături de elveţianul Carl von Naegeli. În această perioadă avea să-şi întâlnească mentorul, pe Adolf von Baeyer. Cu sprijnul acestuia, şi-a început cercetările în chimie şi în special în domeniul care îi va aduce notorietatea internaţională: biochimia fermentaţiei. La Institutul de botanică şi-a publicat în 1885 prima lucrare: „Influenţa oxigenului în procesul de fermentare”.
Geniul lui Buchner a constat în realizarea, în 1896, la Tübingen, a unor serii de experimente simple, care au demonstrat că fenomenul este doar o reacţie chimică, mai precis, produsă de un agent chimic din interiorul celulei de drojdie. Experimentul a constat în producerea unui extract, un macerat din drojdie, în care nu mai există celule vii. El a demonstrat că acest extract putea fermenta zahărul şi că nu sunt necesare celule vii pentru a produce fermentaţia respectivă. Extractul era produs din celule uscate, pisate cu ajutorul mojarului şi pistilului. Prin fragmentare, conţinutul celulelor era astfel eliminat şi mixtura devenea umedă. Amestecul era apoi introdus într-o presă, iar sucul rezultat conţinea glucoză, fructoză, maltoză şi dioxid de carbon, generând o fermentaţie care acţiona uneori şi câteva zile. Investigaţiile microscopice nu au evidenţiat nici o celulă vie de drojdie în extractul respectiv.
Buchner a emis ipoteza că în celulele din drojdie se secretă nişte proteine, acestea fiind cele care produc fermentaţia zaharurilor. Aşadar, fermentaţia are loc în interiorul celulei, iar purtătorul capacităţii de fermentare este o substanţă pe care savantul reuşeşte să o izoleze şi pe care o denumeşte „zimază”. Buchner descoperă în acest fel prima enzimă din istoria medicinei (1903). Chimistul german, asistat de fratele Hans şi de Martin Hahn, a reuşit atunci să schimbe una din paradigmele biochimiei şi medicinei moderne, de la Louis Pasteur încoace.
Graţie experimentelor lui, a apărut o nouă disciplină biomedicală, enzimologia. Pentru aceasta a fost răsplătit, ca singur laureat, cu premiul Nobel pentru Chimie în anul 1907. Preşedinte al Societăţii Germane de Chimie (1904) şi membru al Academiei de Ştiinţe Leopoldina (din 1909), Eduard Buchner ajunge profesor de chimie la Universitatea din Würzburg, unde îl găseşte începutul Marelui Război.
În apărarea „onoarei” germane: pe ambele fronturi ale Marelui Război
La nici trei săptămâni de la începutul războiului, la 14 august 1914, conduce, în calitate de căpitan, o companie de artilerie, mai întâi în Lothringen şi apoi în nordul Franţei, la Cambrai. Decorat cu Crucea de Fier, Buchner va participa apoi în Prusia Orientală la Bătălia din februarie 1915 de la Lacurile Mazuriene. Bătăliile de pe Lacurile Mazuriene au fost ofensive ale Imperiului German de pe Frontul de Est în prima parte a Primului Război Mondial, menite să respingă înaintarea armatelor ruse de-a lungul întregului front, reuşind astfel să le scoată de pe teritoriul german. O continuare a înaintării germane nu a mai fost posibilă din cauza sosirii Armatei a 10-a ruse pe flancul stâng al germanilor, mai mult, obiectivul major de a scoate Rusia din război nu s-a mai realizat. Buchner ajunge la Vilnius în iarna lui 1915-1916 şi este promovat la rangul de maior.
În martie 1916 se reîntoarce la Universitatea din Würzburg, unde îşi continuă cercetările ştiinţifice şi unde, la 10 mai 1917, ţine ultima conferință publică, despre noi aspecte ale fermentaţiei şi acţiunii enzimatice. Buchner se decide să plece ca voluntar pe Frontul de Est, în România, la 29 iunie 1917 (exact la trei ani de la atentatul de la Sarajevo). Savantul german ajunge în apropiere de Focşani cu foarte puţin timp înaintea declanşării operaţiunilor militare de la Mărăşeşti. După cum se ştie, Bătălia de la Mărăşeşti s-a constituit într-o serie de acţiuni militare complexe desfăşurate în perioada 6 august – 19 august 1917 în zona Vrancei, în spaţiul dintre râurile Siret şi Putna şi aliniamentul Muncelu-Mărăşeşti. Bătălia a avut ca rezultat blocarea ofensivei germane şi stabilizarea frontului din zonă, până la sfârşitul conflagraţiei.
Confruntarea a opus armata română (forţele Armatei 1, condusă de generalii Constantin Christescu şi apoi de Eremia Grigorescu) şi forţe aparţinând imperiului Rus aflate în defensivă (Armata a 4-a, condusă de generalul Aleksandr Ragoza) trupelor germane (Armata a 9-a) aflate în ofensivă. Obiectivul strategic al Puterilor Centrale era spargerea frontului şi înaintarea pe valea Siretului spre Adjud pentru a se face joncţiunea cu trupele Armatei 1 austro-ungare aflate în ofensivă la Oituz şi realizarea unui cap de pod la est de Siret.
Prin durată, proporţii şi intensitate, Mărăşeşti a fost cea mai mare bătălie de pe frontul românesc pe durata Primului Război Mondial (cu pierderi de ambele părţi totalizând peste 100.000 de militari – morţi, răniţi sau dispăruţi). Blocarea efectivelor germane în urma bătăliei de la Mărăşeşti a forţat Puterile Centrale să renunţe definitiv la acţiuni ofensive pe frontul român şi să treacă la defensivă, până la schimbarea radicală a sorţilor războiului în favoarea Antantei, în toamna lui 1918.
La Mărăşeşti
Maiorul Buchner conducea la acel moment un efectiv format din 16 companii (însumând un regiment mare, cu circa 2.000 de militari şi în jur de 2500 de cai) şi se va implica din plin, încă de la începutul ostilităţilor de la Mărăşeşti. Efectivul său era subordonat Armatei 9 germană, sub conducerea general-locotenentului de infanterie Johannes von Eben. La 8 august a fost însărcinat cu deplasarea unei companii de artilerie, bavareză nr. 136, menite să ducă pe front muniţie, odată cu începerea ostilităţilor de pe linia Mărăşeşti. Pe 10 august a plecat cu compania din Focşani spre nord, unde a ajuns la Bătineşti, la circa 15 km. sud de Mărăşeşti. Buchner staţionează aici peste noapte şi prinde zorii zilei fatidice de 11 august. În acea zi, de 11 august, şi după o încleştare de circa şase ore, în care trupele au rămas pe loc, Buchner este rănit la coapsa stângă de schijele unui grenade româneşti.
Cu o plagă deschisă, sângerândă, Buchner este transportat de urgenţă înapoi la Focşani (pe un culoar asigurat de Divizia 89 Rezervă germană), iar pe drum, la Făurei, este bandajat cu mâinile tremurânde de unul dintre elevii săi, incapabil să-şi ascundă emoţia în faţa profesorului. În lazaretul nr. 28 de la Focşani, savantul se simte mai bine, ba chiar îi scrie soţiei, Lotte Buchner, la 12 august, că „es sei sehr glücklich gegangen… von der Kolonne nur noch vier Pferde tot” (am scăpat cu mare noroc… doar patru cai au murit), trăind cu speranţa că va fi repatriat în scurt timp. Numai că în noaptea următoare, spre 13 august, paznicii şi infirmierii sunt treziţi de gemetele profesorului. Era însă prea târziu. O septicemie fulminantă, o embolie sau un şoc traumatic, oricare din aceste grave complicaţii i-ar fi putut grăbi sfârşitul.
Buchner a fost înmormântat a doua zi, la 14 august 1917, în cimitirul soldaţilor germani de la Focşani. Savantul lăsa în urmă o familie cu trei copii: o adolescentă, pe Friedel, şi pe cei doi băieţi, Hans şi Rudolf.
