Statistici întocmite la nivel național relevă o realitate cruntă: sute de mii de copii trăiesc în sărăcie, fac foamea în fiecare zi, adorm flămânzi… Nu unul, nu zece, nu 100 sau o mie, ci sute de mii de copii pe care nu-i vedem, nu-i auzim, nici măcar nu ni-i închipuim… Și asta, cu toate că trăiesc printre noi, lângă noi, uneori chiar sub ochii noștri, fiecare cu nevoile lui, cu lipsurile lui, cu suferințele lui… Și ne-ar fi atât de simplu să-i aflăm, dacă vrem…
O simplă drumeție prin satele și cătunele Vrancei ne-a scos în cale cinci frățiori, trei fetițe și doi băieți: Alina, de 12 ani, Paula, de 11 ani, Gheorghiță, de 9 ani, Valentina de 6 ani și Adelin, de doi ani și șapte luni. Copiii lui Marian Moroiu, de 44 de ani, și ai Florentinei Todică, de 30 de ani, din Jitia de Jos. I-am găsit pe toți cinci îngrămădiți în patul dintr-o odaie a casei lor sărăcăcioase, bucurându-se de vizita unei prietene de 6 ani, vecină de-a lor. Îmbrăcați gros și îngrămădiți unul într-altul, se uitau cu toții în niște cărți aduse de aceasta, bucurându-se de imaginile cuprinse în pagini.
Mama celor cinci frățiori trebăluia pe lângă ei, și cu folos se pare, pentru că deși încă de cum le intri pe poartă auzi cum „strigă” sărăcia din toate părțile, în casă toate acareturile sunt, cât de cât, ordonate. „Ne chinuim cum putem”, ne-a zis femeia, cu acea resemnare neaoșă a omului care nu cunoaște alt trai decât cel greu pe care-l duce, și nici nu-și închipuie altul nici pentru sine, nici pentru copiii lui. „Dar ne bucurăm că, cel puțin, toți copiii merg la școală, în afară de ăsta mic, de doi ani”, a spus Florentina. În fiecare zi, ea sau bărbatul ei, Marian, își iau de mână copilașii și îi duc în locul unde vine microbuzul școlar ca îi ducă la școală, în satul Trestia. Au noroc că trece microbuzul pe acolo, că altfel ar fi nevoiți să meargă pe jos o bucată bună de drum, să înoate prin noroaie, prin zăpezi, să înfrunte ploile sau vijeliile, să se teamă de întunericul dimineților de iarnă…
Și tot în fiecare zi, Florentina se duce să-i aștepte la microbuzul de întoarcere, fără să uite să pună, înainte, mămăliga la fiert. Din cât au avut și cât nu, cei doi oameni au reușit să-și țină copilașii măcar departe de suferința foamei, ceea ce se vede clar pe chipul lor, și i-au făcut să simtă din plin că sunt iubiți… „Vă dați seama că e greu să le putem cumpăra tot ce le trebuie la școală! Haine am mai primit, mai rămân de la unul la altul. Cu încălțările e greu. Dar azi luăm la unul, luna cealaltă, sau când mai putem, la altul și tot așa. Acum au niște adidași și cizme de cauciuc. Dar iarna nu țin cald. Vedem cum o să facem…”, a spus Florentina.
Nici ea nici bărbatul ei nu s-au plâns vreodată cuiva, n-au cerut vreodată ceva… Spuneau că se drămuiesc cu greu din cât se adună din ajutorul social și cele cinci alocații, iar când au unde, merg și la muncă cu ziua. Și cum iarna nu-i ca vara… acum lipsurile sunt mai multe.
„Primele două fetițe nu vorbesc prea bine”
N-a durat prea mult până să ne dăm seama că două dintre fetițe, și anume cele mai mari, nu vorbesc prea bine. Și n-a fost greu să realizăm că cele două ar putea avea un ușor retard… „Au probleme, da…„, ne confirmă mama lor, fără să poată spune ce anume au ele. „Trebuia să le ducem la handicap, dar nu am avut cu ce. Că trebuie acte de pe la doctori, trebuie umblat pe la Focșani și toate costă bani mulți. N-avem cum să facem, că numai un act din ăla de la doctor, pentru handicap, costă cred mai mult de 100 de lei”, a spus Florentina, mama copiilor.
Și uite așa au trecut anii și, cu toată deficiența pe care o au, atât Adelina cât și Paula, sora ei mai mică cu un an, au ajuns în clasa a IV-a. „Merg la școală, că mă țin de toți să meargă. Știu că fără școală, în ziua de azi, nu poți să faci nimic. Da pe ele două nu le duce capul la citit și la scris. Mi-a zis doamna învățătoare că chiar nu pot, și le-a trecut clasa așa, ca să aibă și ele ceva școală… Da nu fac față”, mai spune femeia, ridicând resemnată din umeri.
Nu-și închipuie care va fi viitorul celor două fiice ale sale, nici a celorlalți copilași. Nu crede că poate fi altfel viața acestora, decât a fost propria lor viață, a ei și a bărbatului ei… Și nici nu poți citi în ochii Florentinei dacă măcar visează la o existență mai bună…
Un corn. Un suc cu pai. Atât.
Și în căsuța celor cinci frățiori vine Crăciunul. Iar când vine vorba de Crăciun, dintr-o dată, în odăița lor se lasă liniștea! Știu ei că nu mai e mult până când Moș Crăciun va străbate iar lumea, va coborî chiar și prin pădurile ce-i înconjoară, ca să aducă daruri la copiii… La unii copii mai multe, la alții… ce rămâne. Sau ce se poate.
La ei nu s-a prea putut. De aceea, probabil, nici nu știu să-și mai dorească, să mai viseze, să mai aștepte prea multe. Insistăm să ne spună totuși, cam ce-ar vrea să le aducă bunul Moș și, când ies pe rând din muțenie, ne lasă pe noi muți!!! „Eu vreau un suc cu pai. Și-o prăjitură cu steluță!”, zice Alina. „Eu vreau un corn”, spune și Paula, timid. „Mie, un corn cu ciocolată!”, vrea Gheorghiță, băiatul de 9 ani. „Și mie tot un corn”, zice și Valentina, în timp ce colega ei venită în vizită, o fetiță tot de 6 anișori, mărturisește, după o îndelungată gândire, că ar vrea de la Moș Crăciun, „o banană. Atât”, spune, serios.
Și tot la fel de serios vă întreb: ați mai auzit vreodată așa ceva? Ați mai auzit, la copiii voștri sau la cei pe care-i cunoașteți să ceară de la Moș Crăciun, așteptat tot anul, „un corn”? Sau „un suc cu pai”. Sau „o prajitură cu steluță”. Sau „o banană”… și atât?!
Haideți să le aducem bucurie!
Pe cei cinci frățiori, ca și pe Paulică și bunica Stanca, ale căror povești le-ați putut citi în edițiile anterioare ale „Monitorului de Vrancea”, i-am cunoscut acum câteva zile când, împreună cu Marius Constantin, am plecat în zona Jitia-Vintileasca să vedem către cine ne-am putea îndrepta anul acesta, tradiționala noastră campanie, „Dăruim de Crăciun”. Am bătut drumurile tăiate în peisajul de basm al zonei ca să adunăm nevoile și poveștile oamenilor mai puțin norocoși din acea zonă, să le aducem în fața voastră și să vă chemăm să fiți alături de ei, dăruindu-le și aducându-le un pic de bucurie!
Poveștile celorlalți oameni pe care i-am întâlnit vi le voi spune în edițiile viitoare ale cotidianului nostru. Și credeți-mă! Ei chiar ne așteaptă! Pentru că la unii dintre aceștia n-a venit niciodată, dar niciodată Moș Crăciun. Așadar, haideți alături de noi, „Să dăruim din nou, de Crăciun!”. Haideți alături de acești oameni mai puțin norocoși, cu tot ce credeți că puteți să le dăruiți: de la alimente neperisabile, la articole de igienă, detergenți, dulciuri, articole de îmbrăcăminte și încălțăminte (pe care vă rugăm să le spălați, să le sortați și împachetați pe sexe și vârste), jucării, rechizite, ghiozdane și tot ce credeți că le-ar aduce bucurie și le-ar face viața mai prietenoasă și sărbătorile de iarnă cu adevărat luminoase!
Pe toate acestea le puteți aduce, până pe 15 decembrie, la sediul redacției „Monitorul de Vrancea” din strada Tinereții nr. 1 Focșani, vizavi de Școala nr. 10, sau la Marius Constantin, pe care-l puteți contacta pe Facebook. Grăbiți-vă, pentru că pe 16 decembrie vom pleca să le ducem darurile!
