Medicul de familie Marius Zară este genul de om greu de uitat. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa” Iași, promoția 2002, are 41 de ani și este originar din Adjud. A acceptat din prima propunerea mea de a-l vizita la cabinet și de a petrece câteva ore cu el și cu pacienții săi. Când am ajuns la Adjudu Vechi, acolo unde-și are cabinetul, medicul deja consulta, iar în camera de așteptare intrase, cu puțin înaintea mea, un bătrânel. Aveam să aflu imediat că bătrânelul mă reperase încă din stradă. M-am așezat lângă el pe băncuță și l-am întrebat, simplu, ce face. A răspuns fără sfială. „Am venit până la domnul doctor. Sunteți de la Monitorul? Am văzut mașina afară. Ați venit la domnul doctor? Să știți că e un om foarte bun!” Constantin Secară, pe numele său, mi-a servit, dintr-o suflare, o porție din experiența sa stufoasă de viață, în timp ce stăteam așezați pe băncuța din camera de așteptare: „Sunt născut în regimul capitalist, în 1938. Am prins cutremurul din 40, cel mai mare, am prins și foametea, am prins și comunismul cu colectivele sale. Când eram mic, îmi doream să fiu mare, acum îmi pare rău că mă apropii de linia de final” .
Ușa s-a deshis și un glas de femeie ne-a întrerupt discuția, chemându-ne înăuntru. Am intrat în cabinetul de consultații, împreună cu nea Secară. El s-a așezat pe patul de consultații, preocupat să-și discute problemele cu medicul său, iar eu m-am retras într-un colț, dorindu-mi să observ în liniște modul în care se desfășoară o zi de consultații. Pe nea Secară, medicul Zară îl știe de la începuturile sale ca medic de familie în Adjudu Vechi, din 2005. „Sunt simpatici pacienții mei, ne cunoaștem bine. Mai sunt și câțiva care sunt mai recalcitranți, dar știți că nu putem mulțumi pe toată lumea”, mi-a spus medicul.
Pentru medicul Marius Zară, medicina de familie nu a fost un vis, după cum el însuși recunoaște, dar a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri care i s-au întâmplat: „Medicina de familie nu a fost un vis pentru mine, dar e mai bine decât altceva, care nu mi-ar fi plăcut. Având în vedere că fac de toate, având pacienți de la 0 ani până la vârsta senectuții, este ceva care-mi place. Avem și traumatologie și plăgi, de toate. Medicina generală le face pe toate. Relația medic pacient este foarte importantă la un astfel de cabinet. Trebuie să fim extrem de apropiați. Dintre toate specialitățile, medicina de familie este cea mai apropiată de oameni, pentru că ai în grijă pacientul de la naștere până la deces și îl știi cu toate afecțiunile. Îi știi familia, îi știi rudele. Este o specialitate foarte frumoasă, păcat că nu se mai scot locuri la rezidențiat! În ultimii ani au fost câte 100-200 de locuri pe țară. Din ăștia 200, nu cred că rămân nici 50 în țară. Majoritatea sunt recrutați încă din facultate în străinătate”.
După nea Secară a urmat Eduard, un bebeluș de 10 luni, a cărei privire se lipise de obiectivul aparatului de fotografiat. Eduard făcuse febră, iar mama și bunica l-au adus de îndată la medicul de familie. Băiatul era vioi, curios și urmărea cu privirea, necontenit, aparatul de fotografiat. Tânăra mămică l-a dezbrăcat și l-a ridicat în brațe, ca medicul să-l poată asculta cu stetoscopul. Eduard privea în continuare, cucerit, în obiectiv. Băiețelul a fost așezat apoi pe cântar și cântărit. Greutate normală pentru vârsta sa. Nimic care să le sperie pe mămică și pe bunică. Eduard a răcit puțin și în câteva zile va fi din nou vesel și zglobiu, după ce va lua siropurile prescrise de domnul doctor.
L-am întrebat pe medicul Marius Zară dacă de-a lungul anilor petrecuți în comunitatea de la Adjudu Vechi a beneficiat de sprijin din partea primăriei în activitatea pe care o desfășoară. „Avem o relație amiabilă, cam asta pot spune. Ceea ce nu a fost prea corect a fost că aceste spații s-au vândut. Când am cumpărat eu aici, aș putea spune că era cam ca un grajd. Am investit, pe lângă prețul de cumpărare, în jur de 35 de mii de euro. Bani, evident, din credite, pe care le plătesc și acum. Clădirea a fost construită în 1960, iar, rând pe rând, a fost magazin, primărie, sediu pentru polițist local. A trebuit să refac totul, peretele era rupt, geamuri nu existau, dușumelele erau de lemn, pline de șoareci și de gândaci. Inițial, am avut o asistentă dată de ei, pentru că veniturile cabinetului nu permiteau. Oamenii ar trebui să fie mai înțelegători și comunitatea să păstreze ceea ce oferim, adică să nu mai arunce pet-uri în curte la noi sau alte gunoaie. Astea-s probleme care mai puțin contează, ne autogospodărim”, mi-a mărturisit, dezvăluindu-mi o trăsătură a unui om care a învățat să se descurce, fără să aștepte de la alții.
În cabinet a intrat apoi Diana, o fetiță de 5 ani. Medicul a consultat-o pe copilă, în timp ce pe mamă a întrebat-o ce s-a întâmplat și care este problema care le-a mânat la el. „Ia scoate limba afară și spune: A!” a îndemnat-o el pe Diana. Copila s-a supus și în încăpere s-a auzit un „A” tremurat. I-a așezat apoi, atent, stetoscopul pe spatele nevinovat și alb. Aflu că Diana are o soră mai mică. Medicul i-a sugerat mamei sale să vină și cu ea la consult. Fetițele au răcit, iar medicul lor de famillie vrea să se asigure că se vor face bine amândouă repejor. În nici jumătate de oră mama s-a întors și cu cealaltă fată. La Adjudu Vechi oamenii nu sunt reticenți în ceea ce privește vaccinarea, iar medicul Zară nu înregistrează restanțe la acest capitol. „Asta înseamnă medicină generală. Că au intitulat-o ei medicină de familie…, asta nu surprinde foarte bine ceea ce facem noi. Practic, ea este medicină generală. Cum se cheamă și în Anglia: GP-General Practitioner. Adică trebuie să faci de toate. Vin în fiecare zi aici, la program, pe baricade. Bolnavii cronici și nedeplasabili îi programăm în funcție de cât sunt de stabili, de starea lor”, mi-a spus medicul Zară, printre consultații, presărând dialogul cu umorul său fin.
Am aflat cu prilejul acestei întâlniri că medicul Marius Zară nu este singurul doctor din familia sa. Fratele său, Claudiu Zară, a ales tot medicina, dar ortopedia ca specializare. Dr. ortoped Claudiu Zara a realizat, pe 11 aprilie 2013, în premieră pentru zona Moldovei, o operație de înlocuire de ligament la genunchiul unui pacient accidentat în timpul unei sărituri de la înălțimea de doi metri. S-ar părea că dragostea față de medicină a venit pe calea sângelui, de la bunicul lor, care a fost medic veterinar. Soțiile celor doi frați sunt și ele medici. „Suntem doi doctori Zară din Adjud. Suntem frați. Fratele meu este ortoped la Tecuci. A lucrat și el la Adjud o vreme, vreo 8-10 ani, după care drumurile l-au purtat prin alte părți, iar acum el este ortoped la Tecuci, iar eu medic de familie la Adjudu Vechi și medic cu supraspecializarea Medicina Muncii în zona Adjudului. Bineînțeles că avem și soții. Soția fratelui meu este medic ginecolog la Adjud, iar soția mea este medic radiolog la Spitalul Militar Focșani. Bunicul a fost veterinar. Suntem în familie mai mulți medici, chiar și medici veterinari și chirurgi, împrăștiați prin țară, dar și în străinătate. Se întâmplă mai rar să ne întâlnim cu toții, pentru că suntem împrăștiați prin lume, dar cu fratele mă văd mai des”, mi-a mărturisit.
„Vă consultați, vă cereți părerea unul altuia?”, l-am întrebat înainte de a-și îndrepta atenția către alt pacient: „Evident. În familie ai firul scurt și în cazul în care dăm de o patologie, pe care nu putem să o deslușim, normal că apelăm unul la altul. De altfel, colaborăm și cu alți specialiști din Adjud, pentru că formăm o comunitate și ne înțelegem destul de bine”.
Printre picături, în timp ce parafa niște rețete, l-am întrebat despre evoluția medicinei de familie și despre cum vede el viitorul acesteia. „În medicina asta de familie, dacă ar fi doar partea medicală, ar fi simplu, dar birocrația și coercițiile, pe care le exercită sistemul asupra noastră, constituie practic o poveste, total separată de medicină și n-ar trebui să fie așa. Ar trebui să fie ascultate toate propunerile, care se fac la nivel central. Cred că în ultimii doi ani s-au tot depus memorii, tot felul de adrese, dar nu se schimbă nimic. Compensările ar trebuie făcute direct de Casa de Asigurări. Pacientul înțelege greu că nu noi, medicii, îi acordăm compensarea. Noi nu facem decât să ne uităm într-un program informatic. Odinioară nu dădea medicul compensarea, asta se făcea la farmacie. Eu îi scriam o rețetă simplă, pacientul se ducea la farmacie și acolo se calcula ce era compensat și ce nu era compensat. Ar trebui ca măcar să se faciliteze prescripția, să putem prescrie medicamente ca și ceilați medici de familie din toată Europa, pentru că la urma urmei suntem o țară europeană. Un pacient care locuiește pe lângă un oraș mare, care are un spital, mai e cum mai e, dar sunt oameni care locuiesc în vârful muntelui. Ä‚la poate merge iarna la oraș să-și ia scrisoare medicală? Nu poate. Medicul de familie, dacă-i prescrie și nu are toate hârțoagele astea la fișă, i se impută lui rețeta, cu toate că nu s-a provocat nici o pagubă. Probabil că la un moment dat se va înțelege că altfel trebuie să fie politica sanitară” mi-a spus, cu glasul cuiva care, forțat de împrejurări, a învățat să facă haz de necaz.
Pe medicul Marius Zară l-am cunoscut în urmă cu câțiva ani, fiindu-mi profesor, și, după cum spuneam la început, este o personalitate greu de uitat. Aparent sobru, el are o manieră unică de a se apropia rapid de oameni și de a deveni familiar. Exprimându-se liber, fără menajamente inutile, câștigă timp prețios și încrederea oamenilor. Fără doar și poate, este un doctor pe care cu greu îl mai poți lua prin surprindere cu ceva. În cele câteva ore petrecute la cabinetul său nu am putut să nu remarc punctualitatea și ordinea cu care își acordă consultațiile. Observând rutina muncii sale, mi-a venit în minte ideea unei comparații cu un mecanism al unui ceas elvețian: precizie aproape la secundă. „La noi pacienții sunt programați, nu stau să aștepte. De când lucrez eu aici, din 2005, așa lucrez, că așa am fost învățat și așa este bine, ca pacientul să nu aștepte. După asta a venit și Casa de Asigurări cu norme, dar eu deja îmi făcusem un obicei din asta și știam cum trebuie să lucrez”, mi-a spus.
Nu a negat faptul că s-a gândit de multe ori să plece din țară. Nu a putut, prins fiind cu plata cheltuielilor, la care s-a înhămat odată cu cumpărarea cabinetului. Are doi copii, o fată și un băiat și s-ar bucura dacă și ei ar deveni într-o bună zi medici: „Da, mi-aș dori să calce pe urmele noastre, dar asta ei vor decide”
„Sunteți la fel de șugubăț și cu pacienții?”, l-am întrebat. „Cum m-ai văzut. Trebuie să fie un echilibru. Nici sobru să sperii copiii, nici să cazi în cealaltă extremă. Cam cum vă făceam și vouă la școală: pe o parte râdeam și pe alta vă dădeam testare. Dacă găsești drumul de mijloc și pacientul îți e aproape, îți va expune problemele sale și va interacționa cu tine”, mi-a spus.
