De nouă ani, un bărbat de 70 de ani, din Vizantea Mănăstirească, se deplasează târâș, cu spatele, în văzul tuturor consătenilor și autorităților, și în tot acest timp, nimeni nu a avut omenia să-l ajute cu adevărat! Omul trăiește singur, într-o casă devenită, prin neputință, cocioabă, dintr-un ajutor social de 140 de lei și din ce primește de pomană. Ștefan Toma și-a pierdut speranța că își va primi vreodată pensia pentru anii munciți sau că va veni cineva care să-l ajute să fie încadrat într-un grad de handicap. Nu mai speră nimic. Nu-l mai bucură nimic. Iar cei din jurul lui s-au obișnuit atât de mult cu modul lui de a se târî încât aproape că nu-l mai văd! Să fi împietrit inimile tuturor oamenilor din Vizantea?! Să fie chiar toți orbi la suferința și chinul îngrozitor al acestui om, orice păcate ar avea acesta? Să nu fie nimeni, nimeni, nimeni care să facă, măcar din dragoste față de Dumnezeu, gestul creștinesc de a-l duce pe acest sărman la un doctor?
Cât e ziua de lungă, Ștefan Toma, zis Copoț, stă pe o piatră lângă fântâna din centrul satului Vizantea Mănăstirească, conștient că supraviețuirea lui depinde de ce primește de poamană de la unul sau altul. Cu toate că de la el de acasă și până la locul respectiv nu e mai mult de un kilometru, el străbate această distanță într-o oră și jumătate! Pleacă de acasă pe la ora 8.00, își ia locul pe piatră în jur de 9.30 și pe la ora 15.00 o ia înapoi, spre casă. Târâș. Își așează pe piept sacoșa cu cele primite de pomană. Se rotește cu spatele spre sensul de mers. Și așa, cu spinarea și fundul zdrelite de pământul plin de pietre, ajutându-se de coate și împingându-și greutatea trupului cu singurul picior pe care-l poate mișca, sărmanul om se târăște, la propriu, spre casă… Și asta, de aproape 9 ani! Nouă ani!
Odată, cineva i-a dat cu împrumut un fotoliu rulant. S-a străduit cât a putut să meargă cu ajutorul lui, să schimbe poziția târâș într-una măcar șezândă însă geografia locului i-a fost potrivnică. Ulițele cu tot felul de hârtoape, cărarea îngustă ce taie pământul în două până la casa lui, și coșmelia însăși, negândită pentru o persoană cu handicap locomotor i-au făcut imposibilă deplasarea cu căruțul. Așa că l-a dat înapoi.
Altă dată, un milostiv i-a construit un fel de placă cu roți pe care să se suie și, împingându-se cu mâinile, să se poată deplasa mai ușor. Aceleași piedici le-a avut sărmanul, așa că a renunțat și la aceasta. „Nu am putut să merg nici cu căruțul și nici cu placa aceea. A trebuit să renunț, pentru că aici la noi nu e asfalt peste tot. Așa că mă târâi cum vedeți… Am rămas așa neputincios acum 9 ani”, zice. Face o pauză, nu atât de introspecție, cât pentru cercetarea suspicioasă a persoanei mele care a apărut de nicăieri în satul lui, special să-l întrebe despre viața sa. Despre necazul lui. Despre neputința în care se găsește.
Mă privea pe sub cozorocul șepcii cu ochi iscoditori, nevenindu-i să creadă că am venit special pentru el. El, un om de care de prea multă vreme nu-i pasă cu adevărat, nimănui… „Nu vreau să merg acasă, ce să vă arăt acolo… Mă vedeți cum sunt, e suficient… Vă arăt și cum merg. Că știe toată lumea… Dar acasă ce să vedeți… E ca la un om ca mine, care nu poate face nimic… Și-apoi, îmi ia o oră jumate să ajung acasă. Și tot pe atât să vin înapoi”, a spus, rușinat de mizeria în care e obligat să trăiască. Nici în mașină n-a vrut să se urce, ca să-l duc mai ușor la casa lui. Jenat, mi-a mărturisit că suferă de incontinență urinară lăsând să se înțeleagă, astfel, motivul pentru care nu vrea să urce pe bancheta autoturismului.
În 2008 i-a murit nevasta. Anul următor l-au lăsat picioarele…
Are ceva, nea Ștefan zis Copoț, un ceva care te face să înțelegi că e un om educat, umblat prin lume. Cuvintele lui simple, dar extrem de respectuoase, felul lui de a-și povesti necazul prin vorbe împletite cu tăceri îți rupe pur și simplu inima… „Am fost și eu, odată, om ca toți oamenii, cu mâini și picioare întregi. Am muncit și eu, am fost în rând cu lumea… Și m-a ținut Dumnezeu sănătos toată viața, până în momentul în care am pățit asta cu picioarele… Acum aproape 9 ani… La un an după ce mi-a murit nevasta…”, a spus nea Ștefan.
A trăit o viață cu femeia lui și dacă are vreun regret, este că n-au avut copii. Că poate acum i-ar fi fost și lui mai ușor, ar fi avut un braț tânăr și un suflet drag care să-l ajute… „Dar n-a fost să fie. Avea 60 de ani când a murit. Era în 2008. A murit dintr-o dată, fără de veste. Pur și simplu într-o zi, când m-am dus acasă, am găsit-o căzută jos. Moartă”, povestește omul. Și la un an după, în 2009, a rămas și el fără picioare. La fel de brusc și la fel de neașteptat cum i-a murit consoarta. „E adevărat că mergeam mai greu, mă sprijineam într-un băț, dar puteam merge foarte bine. Într-o zi am căzut. Dintr-o dată. Am căzut din picioare și așa am rămas. Nu mai am deloc putere în ele. Nu mă țin genunchii să stau în picioare. Nici măcar piciorul drept, ăsta de care mă ajut să mă împing în spate, când merg așa cum vedeți, în marșarier…”, încearcă să glumească, zâmbind amar… 
„Dac-aș avea o pensie pentru munca mea, n-aș mai fi în situația asta”
Nimeni nu l-a dus pe nea Ștefan la un doctor. Nici atunci când i s-au tăiat picioarele, și nici după aia. Așa că nu știe de ce i s-a întâmplat asta și nici dacă, prin cine știe ce tratamente, s-ar fi putut, poate, recupera cât de cât. „La doctor trebuie bani, ori eu de unde… Ca să ajung la Focșani de exemplu, să mă duc la vreun control, trebuie să plătesc pe cineva, și din ce să plătesc dacă eu am numai 140 de lei pe lună ajutor social? Nu mă duce nimeni, doamnă… Nimeni… Am o soră care-mi mai trimite de mâncare, dar mai mult nu poate că-i bolnavă și ea, nu poate merge, are o rană la picior… În rest n-am pe nimeni”, zice, și-și întoarce privirea încercând zadarnic să-și oprească lacrimile strângând din pleoape…
Nici să-l încadreze în grad de handicap nu s-a gândit nimeni, deși e evident că omul nu se poate descurca singur. Și pentru asta trebuie acte, referate, scrisori medicale care costă și pentru care nea Ștefan ar fi trebuit să ajungă în cabinetele doctorilor. Lucru imposibil pentru el. Așa că s-a resemnat, mulțumindu-se cu condiția lui de om târâtor, care nu mai poate face altceva decât să stea la mila trecătorilor, la mila consătenilor care-i mai lasă câte-o pâine, cu care bietul septuagenar să mai treacă peste încă și încă o zi…
Cu un singur lucru nu s-a împăcat nici până azi, nea Ștefan. Și anume, cu faptul că a muncit în viața lui, a fost angajat cu carte de muncă, iar acum, când ar avea atâta nevoie, n-are cine umbla să-i adune și lui anii de vechime. „Am lucrat la Schela de Foraj Brăila ca sondor. Și ultima dată, ca ajutor de mecanic. Am plecat de acolo cu desfacerea contractului de muncă, în 1982. Chiar după ce am plecat s-a unificat Schela cu Extracția și toate cărțile de muncă ale muncitorilor au rămas acolo, la Extracție. Am scris acolo, că de dus nu am putut să mă duc, dar nici în ziua de azi nu mi-a răspuns nimeni. După ce am plecat de la Brăila am lucrat pe la ferme, și cu ziua, n-am stat degeaba. Asta pentru mine ar fi cea mai mare bucurie, să mă ajute cineva să-mi fac pensie pentru anii cât am muncit. Dar cine să mă ajute? Ați auzit dumneavoastră că umblă în ziua de azi cineva pentru altcineva, degeaba, fără să fie plătit? Că nici plătit nu se duce, d-apăi cum sunt eu, să nu pot da un ban…”, spune nea Ștefan.
„Mergeți la mine acasă, intrați și vedeți cum trăiesc…”
N-am putut să-l conving să mergem împreună, acasă la el. Totuși, mi-a dat permisiunea să intru. Am pășit cu emoție și compasiune peste pragul ușii pe care, în partea de sus, cu cretă, se putea desluși semnul trecerii preotului, în anul 2008… Două camere, atât i-au rămas lui nea Ștefan. De fapt un hol în care și-a aranjat, așa cum a putut, într-o parte lemnele și în alta acareturile strânse o viață întreagă. Și-o cameră de locuit, pe care n-am putut-o cerceta altfel decât prin colțul unui geam afumat… O cameră cu pereți înnegriți de fum, cu un pat plin de zdrențe, o sobă din lut, o masă plină de tot soiul de recipiente murdare… „Nu pot să-mi fac ordine. Nu mă descurc fiindcă nu pot să merg. Mai vine din când în când un băiat din vecini de-mi aduce apă în sticle. Și așa stau… Am un bec, da nu-l aprind decât când am neapărată nevoie, ca să nu consum. Și mai am un aparat de radio. Atât… Nu vreau să intrați în cameră că, știți, de când m-au lăsat picioarele urinez pe mine… Dorm noaptea numai cu flanelul ca să-mi rămână pantalonii buni să pot pleca dimineața… Și de asta, mai bine nu intrați unde dorm”, mi-a spus nea Ștefan, înainte de a-l lăsa așezat acolo, pe piatra de lângă fântâna din centru, și de-a o lua către coșmelia lui.
Terenul ce-i împrejumuiește casa, săpat cu grijă și pregătit temeinic pentru însămânțat lăsa de înțeles că, totuși, cineva are grijă de el. De pământ. Nu și de locatarul care se târăște, viețuind în cocioaba din mijlocul lui. Al pământului…
Și-am plecat spre viața mea de orășean, cu inima frântă. Și cu gândul la rănile bietului om, la bătăturile făcute după atâta amar de ani de târât, și ascunse sub hainele ponosite… Cineva i-a dăruit, din milă, o pereche de mănuși cauciucate. Albastre. Nimeni, însă, nu vrea, sau nu poate, sau nu are omenia de a-l ajuta să-și trăiască apusul vieții, cu demnitate. Sau vrea cineva?
Cine dorește să facă acest lucru, este așteptat oricând la sediul redacției noastre. Și cine știe… Poate că împreună, vom putea face și pentru nea Ștefan, zis Copoț, minuni!
