Multe familii sărmane, cu nevoi și necazuri imense am întâlnit, însă parcă nenorocire mai mare decât în casa Anei Cavalu, de 85 de ani, și a lui Apostu V. Apostu, de 84 de ani, din satul Mărăști, comuna Răcoasa, n-am prea văzut… Ambii octogenari numără zilele și nopțile peste care trec, fiecare din patul lui. Pentru că, bieții de ei, cu foarte mare greutate se pot ridica din acestea. Nea Apostu, cel de al doilea bărbat al Anei, a făcut, cu ani în urmă, accident vascular cerebral. A fost mult timp complet paralizat. Acum a rămas cu o semipareză. Nu prea poate vorbi. Se deplasează cu mare greutate. Așa că preferă să zacă în pat cu ochii închiși. Sau cu ei ațintiți în tavan. Și cu o sacoșă ciudată atârnată de gât printr-un șiret lung, căreia, la prima vedere, nu-i înțelegi utilitatea. La ce să-i trebuiască unui om care stă mai tot timpul doar în pat, o astfel de traistă?! De abia după ce te uiți cu atenție îți dai seama că de fapt, traista ascunde în ea punga cu urină care se adună acolo prin cateterul pe care bietul om îl poartă permanent. „Are pusă sondă. Vine cineva și i-o schimbă o dată pe lună. Da trebuie să plătească, n-o primește gratis”, a explicat tanti Ana, de pe patul celălalt.
În urmă cu patru ani, femeia a fost obligată să ia viața de la capăt, fără picioare. Niciodată, dar niciodată nu i-a trecut prin minte că exact la bătrânețe, adică exact când omului îi este din ce în ce mai greu să ducă la bun sfârșit și cele mai simple treburi, ea va fi obligată să se târască, la propriu… Pentru că asta face: ori de câte ori vrea să ia o gură de aer proaspăt, se rostogolește cu grijă din pat și, odată ajunsă pe jos, se târăște pe bonturi, ajutându-se de mâini, până în pragul ușii micii bucătărioare – spațiul suferinței celor doi. „Am făcut cangrenă diabetică. Prima dată mi-au tăiat un deget. Iar acum patru ani, în toamnă, mi-au tăiat ambele picioare. Și-am ajuns așa… Ce să fac… Dar să știți că și acuma le simt (picioarele – n.r.) de parcă le-aș avea. Numai că nu le mai am…”, a spus bunica Ana.
Trecerea timpului, urmărită prin fereastră…
De patru ani încoace, cel mai des privește trecerea anotimpurilor din patul ei așezat lângă fereastră. Și din pragul cămăruței, unde ajunge târându-se, vede rămășițele gospodăriei lor odată în toată regula… Acolo au muncit, acolo au trăit, acolo au crescut cei cinci copii, trei fete și doi băieți care au plecat apoi prin țări străine, dar nu i-au uitat… „Sunt împrăștiați, duși prin Italia, prin Spania… Dar vorbim cu ei, vin acasă în fiecare an, acum, în august iar vor veni. S-au dus și ei să le fie mai bine, că aici unde să muncești…”, a spus bunica Ana.
Nici ea, și nici bărbatul ei n-au vrut să le oprească zborul, n-au vrut să le pună vreo piedică sau să le fie o povară. Nici măcar atunci când s-au îmbolnăvit, când nea Apostu a paralizat și când ea, bunica Ana, a rămas fără picioare. Cei doi au hotărât că se vor descurca din pensia lui de CAP, de 520 lei, și din banii primiți ca urmare a faptului că sunt încadrați în grad de handicap. Iar pe Niculina Porumb, vecina care le poartă de grijă cu multă omenie, o consideră un noroc, un mare noroc al vieții lor! Dacă n-ar fi ea, fără îndoială că celor doi octogenari le-ar fi imposibil să se descurce singuri. Pentru că nea Apostu este lipsit de putere, dependent de cateter și de pamperși. Iar bunica Ana nu mai poate, târându-se pe bonturi, să care apă, să spele, să gătească, să facă ordine, într-un cuvânt, să facă tot ce făcea pe vremea când era gospodina casei.
„Aici e o situație foarte grea…”
La ora vizitei noastre, Niculina Porumb, femeia care are grijă ca celor doi octogenari să le fie cât de cât bine, tocmai terminase în cămăruța lor, treburile pe care obișnuiește să le facă în fiecare dimineață. Primește, pentru ce face, indemnizația de însoțitor pe care bunica Ana i-o dă lunar, din indemnizația ei de handicap. E vorba de câteva sute de lei, pentru care Niculina Porumb muncește dublu, adică îngrijește două persoane cu handicap. Și asta zi de zi, de patru ani.
„E o situație foarte grea aici… Amândoi poartă pamperși, el are și probleme cu stomacul și trebuie schimbat foarte des câteodată… E muncă grea, dar cum să-i las… Că sunt vecinii mei, au fost oameni gospodari, și dacă s-a întâmplat ce s-a întâmplat, nu e vina lor. Oricine poate ajunge în situația asta… Dar e foarte greu, să știți…”, a spus femeia.
O bucurie acum, de Paște
Nici bunica Ana și nici omul ei, nea Apostu, nu se plâng de altceva, decât de boală și neputință. Atât cât au, spun că le e de ajuns. Iar dacă-i întrebi, tot ce și-ar dori ar fi să facă cineva o minune și să le dea înapoi, măcar pe jumătate, sănătatea și puterea de odinioară. Odinioară, când la această vreme se pregăteau să întâmpine cum se cuvine Sărbătoarea Învierii Domnului. Când puteau merge la biserică. Și când bunica Ana pregătea ouăle roșii și cozonacii, după datină…
Ce-și doresc ei, niciunul dintre noi nu le mai putem da. În schimb, putem să le aducem în mica lor odăiță, un pic de bucurie vizitându-i și ducându-le un dar. Un dar care să le mai ușureze existența… Poate niște pamperși, care sunt atât de scumpi… Poate niște păturici impermeabile… Oricum, ceva lucruri care să le prindă bine, și să le facă viața un piculeț mai ușoară. Dacă doriți să faceți acest gest pentru ei, vă așteptăm la sediul redacției noastre până vineri, cel târziu. Pentru că, împreună, putem aduce bucurie acolo unde aceasta a fost sugrumată de suferință!
