Am găsit-o la drum, încercând să înoade o sârmă care să țină strâns două lețuri de gard. O fată frumoasă, cu părul lung răsfoit de vânticelul cald de primăvară și cu ochi veseli, prietenoși. O fetișcană ale cărei singure cochetării constau în pandantivul atârnat la gât de un șnur subțire, negru, și un telefon mobil ce se ghicea în buzunarul blugilor. Dincolo de ea, în curtea jumătate pârloagă, jumătate săpată cu grijă, se vedea casa. Casa părintească. O casă cu pereții scorojiți văruiți cine știe când în roz, cu temelia măcinată, cu prispa neterminată, mărginită de doi pari nefinisați care susțin acoperișul încropit din eternită… O imagine dezolantă, ce va fi înveselită cât de curând, mi-a trecut prin minte ca o consolare, doar de izbucnirea florilor mulțimii de pomi din ogradă.
Și dintr-o dată, în ușa improvizată a căsuței a apărut un pui de om. Timid, îmbrăcat tot în roz, cu o căciuliță roșie de sub marginea căreia mă priveau doi ochișori cafenii, rotunzi și, pe măsură ce m-am apropiat, am constatat că sunt foarte triști! „Dar haideți, intrați”, ne-a invitat Petronela, fata cu părul răsfoit de vânt și zâmbet curat în privire. „Mama e plecată cu ziua, la legat la vie. Sper să se întoarcă azi, că m-aș duce și eu. Mă mai cheamă lumea, mai pun arpagic, usturoi… Mă duc și eu la legat la lăstari. Am învățat toate treburile cum se fac. Numai că atunci cînd mama e dusă, eu trebuie să văd de ăștia mici”, spune, râzând. Ä‚știa mici, adică cei trei frați ai săi: Radu, băiețelul îmbrăcat în roz, cu căciulița roșie pe cap și priviri triste, în vârstă de trei anișori, Andreea, în vârstă de 9 ani, elevă în clasa a II-a și Fănel, care din toamna trecută a intrat în clasa 0.
Pentru toți, Petronela tocmai terminase ieri, la orele prânzului, de gătit ciorba. O ciorbă de fasole cu fidea, făcută într-o oală zdravănă și afumată, în care fata amesteca de zor cu un polonic pe măsură. Mândră de isprava ei gospodărească, ne-a mărturisit că știe să facă de mâncare încă de când „trăia bunicu”. „M-a învățat să gătesc și-mi place să fac de mâncare. I-am pus lu ăsta mic o farfurie, dar trebuie să stau de el, că nu mănâncă singurel”, a explicat Petronela, mângâindu-și frățiorul, protector, pe creștet.
Puștiul nici că-și lua ochii de la noi, cercetându-ne curios, oarecum temător și în orice caz, extrem de serios. Cu degețelele incredibil de subțirele ieșite de sub mânecile hăinuței roz, băiețelul scorojea, trădându-și neliniștea, vopseaua crăpată a lemnului, încăpățându-se să nu scoată o vorbă, să nu răspundă la nicio întrebare, să nu schițeze niciun zâmbet, nicio grimasă. „Este mai timid. Din cauza asta nu merge nici la grădiniță. Că încă mai face pe el, cu toate că are trei ani, și doamna de acolo nu stă să-l schimbe”, a explicat Petronela.
„Acum trebuie să muncim să strângem bani pentru o sobă”
Două odăi și-n holișor. Atât înseamnă casa familiei Petronelei și a fraților ei. Două odăi din care doar una văruită – cum altfel decât în același roz ca pe exterior! E, pesemene, odaia de bună, cu un pat în care, zice Petronela, doarme împreună cu mama sa, o masă pe care este așezat un televizor vechi, parțial funcțional, o măsuță și un scaun. Plus ceea ce a mai rămas dintr-o sobă care nu mai vrea să dea căldură. „Acum trebuie să adunăm bani să facem sobă”, a spus Petronela, cu seriozitate, știind bine că după primăvară, vară și toamnă vine iarna iar, și căldura este, dincolo de toate celelelate nevoi, esențială.
Însă toate aceste lucruri din odaie, plus așternuturile, covoarele, fețele de masă și tot ceea este în acea cameră poartă amprenta gri a sărăciei, a mizeriei… „Nu avem detergent. Trebuie să spălăm și rufele, a vrut mama să spele ieri, dar nu am avut detergent. Dar până la Paști trebuie să facem curat”, spune fata, cu un entuziasm și o bunătate incredibilă pe chip! Pur și simplu, nu i se pare nici grea, nici nedreaptă existența ei. Așa a crescut, asta a văzut, și nu a visat măcar vreodată altceva…
Poate de aceea nu bagă în seamă pereții afumați și înnegriți ai celeilalte odăi, ce ține pesemne loc de bucătărie. Din tavanul neterminat, în mijlocul căruia atârnă un bec, curg fuioare negre de pânze de paianjen, dar fata s-a obișnuit cu decorul. Pe micul aragaz cu două ochiuri, pus pe o servantă veche, gătește fără teamă că mizeria ar putea ajunge, picând de sus, și-n oala de mâncare…
„Am vrut să mă înscriu înapoi la școală, dar au zis că-s prea mare”
Petronela a povestit despre ea însăși și toți ai săi cu afecțiune și împăcare cu situația. A povestit în cuvinte simple, puține, fără niciun fel de resentiment și fără gândul că ar fi putut fi și altfel decât este în prezent. „Când a plecat tata și ne-a lăsat a trebuit să mă las și eu de școală. Că a plecat și a trebuit să o ajut pe mama, era frig și a trebuit să merg după lemne pe câmp, să stau cu frații că mama a trebuit să se ducă la muncă, să trăim. Tata a stat plecat două luni, s-a întors numai când a auzit că a murit un neam. A fost greu de noi. Am făcut numai patru clase, primul trimestru dintr-a cincea nu l-am mai terminat. Am încercat să mă înscriu înapoi, dar mi-au zis că-s prea mare și nu se poate… Dar nu-i nimic, că tot voi reuși eu să muncesc ceva. Acum mă mai duc cu ziua, dar cred că dacă vreau, îmi găsesc ceva de muncă, de exemplu ca femeie de serviciu măcar, și tot iese un ban”, spune Petronela.
Despre mama și tatăl său vorbește cu multă înțelegere. Știe că au lucrat toată viața lor cu ziua, așa că n-au avut niciodată bani suficienți să iasă din sărăcie, mai ales că, zice fata, sunt destul de prieteni și cu paharul, lucru pe care nu l-au ascuns niciodată de copii. „De vreun an, tata muncește la oi la Măicănești, mai trimite câte 100-200 de lei când poate. Mama se duce și ea cu ziua… În rest, mai sunt alocațiile și ăștia-s toți banii”, a explicat Petronela. Și din ei trebuie să se chivernisească.
Poate de aceea, copila nu și-a permis să aibă visurile pe care le au toți cei de vârsta ei. Poate de aceea, tot ce-și dorește este sănătate pentru întreaga sa familie și nimic altceva… Și poate tot de aceea, borșul de fasole, ea îl face și cu paste făinoase. Să fie mai consistent, dacă tot e singurul fel de mâncare…
Daruri pentru copiii care nu au visuri
Fără îndoială, cazul Petronelei nu este singular. Din păcate, foarte mulți copii din zilele noastre ajung să abandoneze școala la vârste fragede, numai pentru că pe umerii lor sunt aruncate, iresponsabil, griji și probleme de adult. Niciunul dintre acești copii nu e vinovat, însă fiecare dintre ei va urma, din nefericire, același traseu în viață după modelul părinților lor. Își vor câștiga existența așa cum au văzut la mama și la tata: muncind cu ziua. Își vor crește la rîndul lor odraslele, convinși că se poate supraviețui și fără educație. Și tot așa…
Însă pentru acești copii sărmani, cu visurile frânte prea devreme, noi, cu toții, putem face ceva! Putem să le arătăm că dincolo de pereții caselor lor amărâte, dincolo de gardul ogrăzii părintești, dincolo de satul în care trăiesc și din care poate că nu au ieșit vreodată, există și o altă lume. O lume generoasă, o lume plină de omenie care le poate reaprinde speranța și le poate reda încrederea că măcar prezentul lor poate fi măcar un pic mai luminos! O jucărie, o hăinuță, o pereche de încălțări, câteva dulciuri, dar și materiale de igienă personală, detergenți și alimente dăruite Petronelei și fraților ei le-ar face nesperat de frumoasă existența.
Așa că, dacă doriți să vă alăturați efortului nostru în acest sens, vă așteptăm la sediul redacției „Monitorul de Vrancea”, din strada Tinereții nr. 1, vizavi de Școala nr. 10 din Focșani. Haideți să aducem lumina bucuriei în sărmanele vieți ale acestor copii!
