Că fiecare om are o poveste este foarte bine știut, însă poveste ca a lui moș Vasile din Viișoara, mai rar! Cele aproape două ore petrecute în gospodăria lui neaoșă au zburat precum două clipe și sunt convinsă că nici într-o săptămână nonagenarul nu și-ar fi terminat de istorisit întâmplările prin care a trecut! Întâmplări care ne-au ținut cu sufletul la gură precum un film palpitant de acțiune, întâmplări care ne-au uimit, ne-au făcut să râdem, să ne crucim, să rămânem cu „gura căscată”, să trecem de la o stare la alta și să plecăm plini de regretul că am mai fi avut de ascultat multe, multe alte istorisiri nemaiistorisite! De exemplu ultima, pe care ne-a spus-o-n fugă, ca din întâmplare, întorcându-ne pur și simplu din drum! „Când eram în război, în Cehoslovacia, m-au dat și pe mine la școala sanitară, că nu mai erau sanitari… O lună a durat școala, după aia m-au trimis să adun răniții, să-i pansez, să-i îngrijesc. Da uite așa, când m-am întors, am avut meserie: 12 ani sanitar la chirurgie, la Spitalul Vidra, după aia încă vreo 30 de ani sanitar, sau asistent, cum se spune, la dispensarul din comună. Eheee… Inspectam toată zona, mă duceam acasă la bolnavi, făceam tratamente la lume, la copii… Aveam farmacie în sat aici și dădeam medicamente. În ăștia 30 de ani am mers pe jos de cred că am înconjurat pământul!”, zice și ne arată geanta veche de sanitar, scorojită de atâta purtat, și tensiometrul cu care chiar și azi mai ia tensiunea cui îi cere acest lucru.
Și nu ne revenim bine din uimire, nu ne săturăm bine de cercetat obiectele cu care a profesat atâta amar de vreme, că ne mai spune una cu care ne lasă… cu gura căscată! „Am scos și măsele! Daaaa… Și acum mai scot. Oamenii mă știu, și decât să se ducă atâta drum până la dentist, vin aici la mine că știu că îi scap de necaz! Să nu credeți că nu vine mai în fiecare săptămână cineva!”, ne spune, și ne lasă muți de uimire scoțând tacticos, dintr-un dulăpior hârbuit din magazie, instrumetarul său străvechi, ruginit: patru clești de extracție de mărimi diferite – „și pentru dinți și pentru măsele. Unii clești sunt pentru măselele de sus, alții pentru alea de jos. Mai am și dăltița asta cu care mai dizloc măseaua când se ține prea tare”, spune. Pe toate le ține într-o tăviță renală cu smalțul sărit, sub un fuior subțire de vată, pe raftul prăfuit al dulapului din magazie, alături de o sticlă pe jumătate plină cu alcool sanitar, seringi din sticlă cu pistoane metalice care se foloseau acum jumătate de secol, seringi de unică folosință, mosoare de ață, lanternă, borcane cu unsori, casete și un tub cu pudră mentolată…
Moș Vasile ia tăvița cu cleștii de extracție cu gestul cel mai firesc din lume și iese cu ea în mână din magazie, explicând cum vine omul, cum îl așează pe scaun acolo, în bătătură, și cum îi scoate, cu pricepere, măseaua cu pricina! „În toată viața mea nu a făcut unul infecție, nu s-a plâns unul! Dacă îl doare îi fac injecție, că doar mă pricep! Fierb tot, dezinfectez tot și nu se întâmplă nimic. Dacă oamenii vin și mă roagă, eu ce să fac, să nu-i ajut?”, râde nonagenarul dezvelindu-și șirul dinților de jos, îmbrăcați toți în metal argintiu.
Familia, cea mai de preț avere
Dacă nu ne-ar fi spus el însuși, nu ne-ar fi trecut nicicum pri cap că are 95 de ani! Cel mai vârstnic om din sat și, probabil, și cel mai cunoscut dintre toți! „M-am născut acum 95 de ani, într-o zi cu Regele Mihai, pe 25 octombrie. Numa că până m-au trecut în acte, s-a făcut 3 noiembrie. Aici în sat m-am născut, zece copii am fost la părinți. Doi au murit de mici, am mai rămas opt. Viață grea, ce să vă zic… Cu toate astea, am făcut școală, 7 clase cum era pe atunci, aici în Viișoara. Tata a fost concentrat în primul război, dar nu l-au luat pe front. A trăit 102 ani. Eu am fost, și după ce m-am întors, în 1946, m-am însurat cu prima soție. Nu am avut copii cu ea, că a murit de tânără, la 24 de ani, era însărcinată. Au luat-o rușii s-o ducă peste vale, era să se înece și s-a îmbolnăvit și a murit. A doua oară m-am însurat în 1948 și cu ea am trăit, am făcut trei copii, gospodărie… A murit și ea acum 12 ani, a avut sperietură mare când băiatul a vrut să taie un copac cu drujba și a avut un accident… Și acum trăiesc aici, unde am trăit o viață, da am copii buni, mulțumesc lui Dumnezeu, două fete și un băiat care vin împreună cu ai lor pe la mine mereu, îmi aduc de toate”, spune moș Vasile.
Moș…? Hmmm… Dar cum să-i zici așa, când omul, la cei 95 de ani ai săi, are un păr încă negru ca abanosul, trup în putere, ochi ageri, cu care citește fără ochelari „după ce m-am operat la unul din ei de cataractă”, o memorie de elefant și un entuziasm molipsitor! Mai mult ca sigur, e efectul vieții echilibrate pe care-a dus-o, urmând sfatul tatălui său: fără țigări, fără băutură în exces și cu mâncare cât mai naturală! Singurul lucru care-l necăjește zice că e amețeala care-l mai ia de cap câteodată și moleșeala picioarelor, motiv pentru care nu pleacă din ogradă fără bastonul lui de încredere.
Așa a ieșit pe poartă, ducându-ne, mândru, spre livada lui minunată, cu cei doi cățelandri ciobănești, Buzdugan și Breza, sărind în jurul său! „Aici mi-a dat socru-meu 30 de prăjini de teren, am mai cumpărat de la vecini, am trei hectare în total. Am pus pomi, pruni, meri, de tot felul… Dar mie, acum, nu-mi mai trebuie pomi… Le-am dat copiilor, să vadă ei de livadă dacă vor”, zice, mângâind cu privirea frumusețea de basm a naturii în mijlocul căreia i-a fost dat să trăiască! Nu îl mai țin, totuși, puterile să mai îngrijească asemenea livadă, însă are încredere în urmașii lui… Că are moș Vasile nu doar copii, nepoți și strănepoți de la aceștia, ci și de la copiii fraților lui. În total, zice, „38 de nepoți, 18 strănepoți și 3 stră-stră-nepoți!”.
Război, evadarea din prizonierat, iar pe front și lungul drum spre casă
Ne-a invitat la vorbă în corpul de casă cel mai răcoros, acolo unde, într-o odaie, moș Vasile a pus pe perete, la loc de cinste, fotografiile familiei lui și Brevetul acordat odată cu medalia „Crucea Comemorativă a celui de-Al Doilea Război Mondial 1941-1945”. Și nu e singura primită pentru meritele de pe front, spune nonagenarul, povestind că la întoarcerea la vatră a mai fost decorat cu medaliile „Bărbăție și credință” și „Virtutea militară”. „În război am fost din 1942 și până în 1946. Ne-au luat, am făcut trei luni instrucție și ne-au trimis pe front, unde am fost caporal, trăgător la pușca mitralieră în Regimentul 10 Infanterie Dorobanți. Am ajuns până în Rusia, la Odesa… Mi-au murit sute de camarazi… Stăteam în tranșee și așteptam anunțul. Când ni se spunea «la ora cutare plecăm la atac», unii fumau, alții plângeau… Am ajuns până în Cehoslovacia, mai aveam 15 kilometri până în Germania. Acolo m-au dat la școala militară de sanitari, cum v-am spus. Mulți, sute, mii au murit. Eu am avut noroc”, este convins nonagenarul.
Noroc până când, în 1944, l-au luat rușii, împreună cu alți camarazi, prizonier. Povestește că i-au prins la Iași, când se întorceau acasă. „Ne-au dezarmat și ne-au băgat într-un fel de lagăr, la Roman. Erau acolo două barăci mari, cu rogojini pe jos. A doua zi niște rusoaice, care ne-au păzit, ne-au luat în primire. Cu pistolul la gâtul nostru și cu deștiu pe trăgaci ne-au pus în rând să ne ducă la gară, să ne suie în tren și să ne ducă în Rusia. Cum mergeam noi așa, încolonați, un băiat din Bîrsești, care ne-a fost comandant, Matei Toader, mi-a zis că fuge. A plănuit ca atunci când ajungem la o curbă să sărim în porumb, că nu ne pot vedea cei din spate, iar cei din față se uitau înainte. Așa am făcut, am sărit, am stat ascunși până a trecut convoiul și mai mult, aproape o oră. Veneau pe drumul ăla ruși cu căruțe, cu mașini. După aia am luat-o la mers. Am ajuns în satul Corhană, la o casă, și am cerut de mâncare, dar ne-au zis că n-au nimic. Ne-au trimis la o moară, nici acolo n-aveau, dar ne-au dat totuși niște faguri. Vroiam să ajungem acasă și pentru asta trebuia să trecem Trotușul. Dincolo de el era șoseaua”, povestește moș Vasile.
Cineva i-a atenționat că se vor întâlni cu o baterie de ruși, dar nu se iau de săteni. Așa că au dat hainele și vestoanele militare pe o furcă și-o greblă ca să se dea de-ai locului și așa au trecut în siguranță. „Eram frânți, am dat de-o căsuță de jitari (paznici la câmp – n.r.) părăsită și am zis să ne culcăm acolo. Dar noaptea ne-au umplut ploșnițele și ne-am mutat afară, într-o glugă de ciocani. N-am apucat să adormim că am zărit doi ruși care veneau cu baioneta să ia ciocani de acolo așa că am rupt-o la fugă!”, își amintește, râzând acum, nonagenarul.
Povestea continuă
Mare le-a fost uimirea părinților și fraților când l-au văzut pe Vasile acasă pe negândite! O săptămână a stat printre ai lui până ce, de la unitate, l-au trimis înapoi pe front. „Am plecat iar, am mers prin Ungaria, am ajuns iar până în Cehoslovacia. Din nou lupte, război… Când s-a terminat și ne-au lăsat să plecăm era 22 iunie și acasă am ajuns toamna, îmi amintesc că era poama coaptă. Pe jos am venit. Am intrat în țară pe la Oradea. Eram vai de capul meu, cu toate rupte pe mine, nimeni nu mă cunoștea. Când am ajuns, mama și tata erau luați de ruși, cu căruță cu tot, să încarce arme în ea, să le ducă la Focșani. Și-a venit bica bătrână și mi-a adus haine. Și sora mea a fugit la ei și le-a zis «A venit nenea!». Așa-mi zicea ea”, spune moș Vasile.
Apoi… Apoi viața a început să intre pe făgașul firesc. S-a căsătorit, a devenit sanitar la Spitalul Vidra, apoi la dispensarul din sat și apoi, până în ziua de azi, sanitar și „dințar” ocazional, așa cum ați aflat deja citind această poveste. O poveste cum alta nu-i, care stă pitită în casa sa dintre dealurile împădurite ale satului Viișoara! O poveste care, iată, continuă…
