Elisabeta Botezatu și-a sacrificat întreaga viață, dedicându-se în întregime Corneliei, fetei sale, bolnavă de tetrapareză spastică. Soțul ei a părăsit-o încă de când aceasta avea doar câteva luni de viață, și și-a făcut o altă familie, uitând de copilul lui cu probleme atât de grave și solicitante. Așa că Elisabeta a trebuit să facă față singură tuturor nevoilor și greutăților impuse de boala fiicei sale, încadrată în gradul grav de handicap dintotdeauna. „Eu am spălat-o, eu am hrănit-o, eu am stat lângă ea mereu timp de 63 de ani… Am mers și la serviciu, am lucrat în trei schimburi, în confecții, că trebuia să avem din ce supraviețui… Atât am știut, serviciu și casă. Dormim și acum în același pat, așa ne-am obișnuit, dar cam de la Paște fata mea vorbește cu oameni imaginari, zi și noapte se ceartă, vorbește continuu și nu mai pot! Nu mai pot să mă odihnesc, mă înnebunește de cap, pur și simplu nu mai pot… Așa, să o îngrijesc, zic eu că aș mai avea putere, dar mă gândesc că am și eu o vârstă… Și ea ce-o să facă după ce nu voi mai fi eu? Că nu avem pe nimeni altcineva… Sper să fie pe undeva un loc în vreun cămin pentru ea, deși mi-e greu să ne despărțim, tare greu… Dar nu mai pot, și cred că și pentru ea, pentru viitorul ei, ar fi cel mai bine așa…”, a spus această mamă eroină, care are evident, nevoie de ajutor!
Într-o garsonieră din cartierul Sud, la etajul I, este ascunsă una dintre cele mai triste și emoționante povești pe care mi-a fost dat s-o cunosc vreodată! O poveste despre sacrificiu, despre demnitate, despre dragostea de mamă, acea dragoste ca un miracol care, dacă este nevoie, poate să transforme realmente, imposibilul în posibil! Personajul principal al acestei povești este Elisabeta, o mamă de 88 de ani. O femeie mărunțică, blândă, cu chip rotund, brăzdat de vremuri, pe care doar zâmbetul mult prea trist te face să ghicești că dincolo de aparențe, dincolo de forța și pacea aproape îngerească a privirii, se ascunde o mare, mult prea mare și grea suferință… Elisabeta avea doar 25 de ani când și-a asumat-o, fără să se gândească măcar o clipă că ar putea scăpa de ea, urmând alt drum… Și care mamă, oare, ar face altfel…? A și uitat, după 63 de ani de când crucea pe care-o duce zi și noapte i-a cocoșat la propriu spatele, a și uitat, ziceam, dacă s-a întrebat vreodată de ce aceasta i-a fost sortită tocmai ei. Pur și simplu a luat lucrurile așa cum sunt și a mers oră de oră, zi după zi, lună după lună și an după an mai departe, mereu mai departe, privind doar înainte! Știa că dacă ea va cădea, nu va mai fi nimeni să aibă grijă de puiul ei, fetița ei mult dorită, Cornelia, care s-a născut diferită. Cu multe altfel de nevoi decât un copil obișnuit. Și mai ales, cu multă, multă nevoie de dragoste… Și a iubit-o! Doamne, cât a mai iubit-o în cei 63 de ani câți au trecut din acel moment și până astăzi! Și tot din iubire pentru copila ei acum sexagenară, dorește să găsească un loc într-un cămin, unde să fie îngrijită și în siguranță în caz că ea nu va mai fi… „După ce am născut-o și am venit cu ea acasă am observat că i se umfla ceva roșiatic pe partea stângă a capului. Am dus-o la medic, mi-a zis că are angiom. Am dus-o apoi la Spitalul nr. 9 în București unde a operat-o doctorul Arsene. Ca să nu rămână fără păr pe partea aceea, i-a transplantat piele și păr de la spate în acel loc, ca să nu rămână fără ținând cont că este și fată. Cornelia avea doar câteva luni atunci. Am luat-o acasă. Nu știam atunci că e bolnavă”, își începe povestirea Elisabeta.
„E bolnavă de-o boală care o să vă chinuiți cu ea”
Pe atunci, locuia împreună cu soțul său în București și credea cu tot sufletul în bunul mers al familiei ei. Și cum să gândească altfel o tânără soție, o tânără mămică la doar 25 de ani?! Nașterea fetiței îi adusese acea fericire supremă pe care cu siguranță ați trăit-o toți cei care sunteți părinți! Își iubea copila ca pe lumina ochilor, doi ochi plini de dragoste și astăzi, care mângâiau clipă de clipă ființa micuță, sânge din sângele ei… „Și am observat la un moment dat că fetița mea era cam țeapănă. Èšinea picioarele întinse, țepene, mâinile și corpul îi înțepeneau câteodată…. M-am dus la o doctoriță particulară. A consultat-o și nu mi-a zis decât atât: „Este bolnavă de-o boală care o să vă chinuiți cu ea”, spune Elisabeta. Chinul a început, însă cu altceva, la care femeia nu s-ar fi așteptat. Pe măsură ce timpul trecea și fetița creștea, soțul ei, tehnician la secția seringi a unei fabrici de instrumente medicale, a devenit tot mai nervos iar viața împreună devenise insuportabilă. „Nu mai știu să vă spun de ce, poate pentru că fata era bolnavă și el nu suporta asta. Ne-am despărțit când fata avea cam trei ani cred. Instanța a stabilit că trebuie să-i plătească fetei pensie alimentară, dar când trimitea, când nu… Ce era să fac singură? Am venit la părinți, în Voetin, care pe atunci ținea de Râmnic. La vremea aceea fetița mai mișca, când o sprijineam chiar punea pași. Am crezut că se va recupera… Am avut surori și frați intelectuali, cu toții au căutat s-o salveze pe Cornelia, să se facă bine… Au găsit posibilitatea să mă internez cu ea pentru recuperare prin toate stațiunile din țară… Stăteam pe acolo cu trimestrele, ba chiar mai mult. Dar nimic bun nu s-a observat…”, povestește, cu tristețe.
Când Cornelia avea cam 13 ani, Elisabeta, la sugestia surorii ei, a dus-o din nou la spital la București unde a fost operată la tendoane. Iar operațiile, crede femeia, au fost nereușite pentru că de atunci „au început să i se schimonosească mâinile și picioarele”.
„Tataia a învățat-o să citească, să scrie… Cornelia nu a fost la școală”
În familia bunicilor de la Voetin cele două au locuit ani de zile. Acolo, în curtea în care Cornelia era scoasă în curte cu fotoliul rulant, veneau copiii din vecini, se mai jucau cu ea iar bunicul a reușit chiar s-o învețe și să scrie. Iar Corneliei îi plăcea să facă asta, îi plăcea și să coasă sau să deseneze, chiar dacă mâinile ei se răsuceau tot mai nefiresc. La școală nu a mers niciodată pentru că, spune Elisabeta, copiii cu astfel de probleme nu puteau urma cursurile unei școli de masă. Iar s-o dea de lângă ea nici nu se punea problema…
În urmă cu 42 de ani, adică în 1974, Cornelia cu mama ei s-au mutat în Focșani, în garsoniera din cartierul Sud, de la etajul I, unde trăiesc și acum. Elisabeta s-a angajat la fabrica de confecții care funcționa în acele vremuri în urbea noastră. De acolo a ieșit, de altfel, și la pensie. Lucra în trei schimburi și povestește cât de greu îi venea să-și lase copila singură timp de opt ore, cu toate că aceasta se mărise și accepta să stea cuminte să aștepte. „Am avut noroc de vecini tare buni care m-au ajutat. Mai veneau să vadă ce face fata, dacă are nevoie de ceva… Lăsam ușa deschisă și venea câte o vecină. Ca să aibă un ambient frumos, am amenajat camera garsonierei cât mai vesel, cu tablouri, cu flori, cu jucării la îndemâna ei”, spune Elisabeta… Numai că pe măsură ce creștea, Cornelia realiza tot mai pregnant că ea este altfel și a început să refuze să le mai intre cineva în casă. „N-a mai vrut să iasă nici măcar pe balcon, unde o mai scoteam la aer pentru că a observat cum niște doamne care veneau pe la mine vorbeau cu altele despre ea, despre cum este, cum arată. Când încă lucram mai veneau colege pe la mine… Odată au făcut prostia s-o întrebe ce va face ea dacă eu nu o să mai fiu. I-a intrat asta în cap, că toată lumea vorbește despre ea, și n-a mai vrut să accepte pe nimeni”, povestește octogenara. 
63 de ani de sacrificiu
Ce resort interior, ce scânteie Dumnezeiască poate da atâta forță sufletească și trupească unei ființe omenești încât să-și dedice întreaga viață îngrijirii unui om, fie el și propriul copil, fără perspectiva, fără umbra de speranță că totuși, cândva, se va întâmpla ceva bun? Cu câtă tărie și cu câtă putere de sacrificiu, cu câtă iubire și frumusețe interioară ne-a dăruit pe noi lumii Cel de Sus, și câți dintre noi știm că avem această bogăție? „Toată viața mea i-am dedicat-o ei. Copilei mele. Vă dați seama, au fost zeci de ani, zi de zi… Eu am ridicat-o, am așezat-o, am întors-o, am spălat-o… Eu i-am dat să mănânce, i-am dat apă, am mângâiat-o, am făcut orice ca să îi fie bine. Nu a făcut o dată o escară, am încercat să fac tot ce pot să nu se plictisească… Un singur noroc am avut, că nu i-au trebuit pamperși. Spune când vrea să facă și atunci o trag pe marginea patului și îi pun olița”, a spus, cu lacrimi în ochi, Elisabeta. Și face asta nu de un an, doi sau șapte, ci neîntrerupt, de 63 de ani! Șaizeci și trei de ani, oameni buni! Șase decenii și trei ani de sacrificiu și suferință continuă! Și cu toate astea… „Niciodată Cornelia nu a fost mulțumită. M-a întrebat mereu de ce s-a născut așa… și n-am știut niciodată ce să-i spun… Eu toată viața mea am trăit pentru ea, toată viața mea i-am dedicat-o”, a zis sărmana mamă, cu glasul înecat de suferință și neputință.
„Spune că sunt complice cu dușmanii imaginari”
Începând cu acest an, existența Elisabetei s-a îngreunat foarte mult. Spune că de la Paște încoace, nu doar că fiica ei are spasmele obișnuite și înțepenește ca și cum ar fi de piatră, ci a început să vorbească cu dușmani imaginari. Zi și noapte se ceartă cu ei, așa încât mama sa de-abia reușește să pună geană pe geană… „Tot timpul vorbește, și noapte și ziua. Nu mă pot odihni… Aude voci, vorbește cu ele, face combinații de persoane… Își aduce aminte lucruri de demult, de un văr care zicea în copilăria ei că se va face doctor și o s-o facă bine, și uite că n-a mai venit… Zice că eu sunt vinovată… Se ceartă tot timpul, mă bagă și pe mine că sunt complice cu dușmanii ei, spune că divulg ce face ea… Atât de rău mă doare ce se întâmplă, îmi reproșează că țin mai mult cu dușmanii imaginari decât cu ea…”, spune, cu deznădejde, mama octogenară. De la Paște și până acum a încercat în fel și chip să-și liniștească fata, a mers chiar la medicul de familie să-i dea un tratament care să o facă să doarmă măcar noaptea. „Chiar dacă avem două paturi în cameră, dorm cu ea în pat. Așa am dormit toată viața, așa ne-am obișnuit… Și nu mă pot odihni deloc că ea vorbește și se ceartă tot timpul. Am luat de la medicul de familie niște pastile dar ce, credeți că a vrut să le ia? Nici nu a vrut să audă! I-am zis că sunt vitamine, că or să-i facă bine, degeaba… Nici să plec nu mă mai lasă… Înainte, când aveam serviciu știa că plec la muncă și înțelegea. Acum nu mă mai lasă, trebuie să o păcălesc că mă duc să cumpăr ceva de la magazin, să duc gunoiul… Acum, de exemplu, i-am spus că trebuie să merg să-i cumpăr de mâncare pisicii… Că avem și-o pisică, tot pentru ea am luat-o, să o distreze, să nu se plictisească”, povestește Elisabeta.
„Aș vrea s-o internez într-un cămin”
Deși o doare sufletul la perspectiva despărțirii, mama octogenară spune că nu-și permite să gândească altfel decât la modul cel mai realist. Simte că îi este tot mai greu să o ridice, s-o întoarcă, s-o spele pe fiica ei care a luat mult în greutate și în plus este și înțepenită. Dar, zice, dacă ar fi numai astea, poate ar mai putea… „Problema e că m-a obosit îngrozitor toată hărțuiala asta, certurile ei cu dușmanii imaginari, faptul că nu mă pot odihni deloc și tot eu trebuie să am putere să o îngrijesc toată ziua… Mă zăpăcește de cap, credeți-mă… Și apoi, am și eu o vârstă… De aceea, aș vrea să-i găsesc un loc într-un cămin. Un loc unde să fie îngrijită și să o știu în siguranță. Aș avea bani ca să plătesc să stea în cămin. Pensia ei este de handicap grav este de 340 lei. Eu sunt asistent personal și iau 970 de lei pentru asta și mai am și pensia mea de limită de vârstă, dar fără vechime completă…”, explică, tristă, Elisabeta.
Nu știe cum va fi viața ei după ce ele două, mamă și fiică, se vor despărți pentru prima dată în viață. Știe, însă, că aceasta este soluția, singura posibilă așa încât Cornelia să se afle în siguranță și după ce ea nu va mai putea deloc s-o îngrijească, sau nu va ajunge la odihna veșnică. „Măcar așa, dacă o voi interna acum, o să mă pot duce să o văd, mă voi asigura că îi este bine… Să am și eu inima împăcată… Trebuie să fie un loc în cămin și pentru ea! Dacă pentru cei ca fata mea nu sunt, atunci ce-o să se întâmple cu ea?”, se întreabă bătrânica.
Din dragoste de mamă pentru copilul ei
Am stat de vorbă pe o bancă, pe o alee dintre blocuri. Nu m-a putut invita în casă, ca să nu o tulbure pe fiica ei. În suflet mă săgetau sentimente contradictorii, și nu știu nici acum dacă era mai multă admirație, mai mult respect, mai multă emoție sau mai multă compasiune, sau toate la un loc pentru această femeie, pentru această Mamă – Erou, pentru acest Om extraordinar pe care viața mi l-a adus în cale. Atâta demnitate emana ființa ei care a cunoscut suferință cât pentru zece existențe, atâta frumusețe interioară îi răzbătea prin priviri și atâta revoltă i se ghicea în gesturi! Dar cum să vă spun, nu revoltă față de soarta ei, ci față de neputința care-o încearcă tot mai pregnant în ultima vreme, și care-o obligă să se gândească la separarea de copil. Fetița ei. Fetița ei sexagenară, înțepenită (la propriu) în viață!
Și, cu toate că aceasta este singura soluție rațională, și anume internarea Corneliei într-un cămin, credeți-mă că n-am vrut și nici nu vreau să mă gândesc la cum va fi momentul despărțirii…
Momentul despărțirii unei mame care și-a strâns la piept copilul timp de 63 de ani…
