„Mai treceți pe aici!”, striga cu glas spart, de pe prispa dărăpănată tanti Alexandra, către noi, musafirii neașteptați și nepoftiți. „Vă rog să mai treceți, vă rog!”, implora, rupându-ne sufletul și așa ferfeniță după ce petrecusem ceva vreme la discuții cu ea și moș Ion, la ei în casă… Urcam dealul către drumeag, tăind fâneața înaltă, multicoloră, frumos mirositoare ce înconjoară, ca o consolare, căsuța jalnică a celor doi bătrânei… Nu mai vor, sau mai sigur că nu mai pot să-și pună ordine în lucruri… În gânduri și în viață. Nu au pe nimeni. Și nimeni nu-i are pe ei. În sat, unii și alții găsesc de cuviință să-i acuze, că de ce aia, de ce cealaltă, de ce nu fac așa, de ce nu altfel… Ei însă, s-au resemnat să trăiască așa cum i-am găsit noi, și parcă timpul și singurătatea în care s-au cufundat i-a separat pur și simplu de prezent și de civilizație, poleindu-i cu o pojghiță a uitării din care nu mai răzbat nici măcar amintirile…
De sus, din margine drumeagului ce străbate dealurile cătunului, până și casa lor apare straniu, ca o întâmplare nefericită, ca o greșeală de tipar pe întinderea cutremurător de frumoasă a poveștii din paginile înverzite ce se răsfoiesc singure, deal peste deal, pădure lângă pădure, cât vezi cu ochii… De la drumeag în jos, o cărăruie îngustă cât să-ți așezi talpă după talpă, își deapănă firul prin fâneața încântătoare, lăsată parcă acolo de Dumnezeu numai și numai ca să îmblânzească dureroasa imagine a oamenilor ascunși în foșnetul ei. În casa ce pare părăsită. În casa cu prispă dărăpănată, cu verdele vopselei de pe giugiuvele scorojit, cu ferestre înnegrite parcă înadins ca să nu iasă urâtul bătrâneții celor doi, să impieteze splendoarea naturii…
Nici prin cap nu-i trecea lui tanti Alexandra că cineva îi va trece pragul! Și poate de aceea, strigătele noastre repetate i s-au părut doar o părere… Într-un târziu, cu pași grei, cu ochi rotunjiți temeinic a uimire a ieșit să ne întâmpine. O femeie înaltă, cu baticul pus neaoș pe cap, cu slăbiciunea trupului ascunsă sub un pulover verde, murdar, și-o fustă năclăită. În urma ei, șchiopătând, a apărut nea Ion, un bătrânel dezorientat, cu zâmbet știrb, cu albul părului ascuns de pălăria veche din fetru, îmbrăcat într-o cămașă odată albă și-o pereche de nădragi pe cracii cărora se puteau distinge fără greș, urmele umede sau uscate, ale scăpărilor de urină…
„Am avut doi copii. Au murit de mici”
Cu inima strânsă dar și din curiozitate, am dat curs invitației lor de a intra în casă. Și nu știu ce ne-a izbit mai tare, negreala inimaginabilă a pereților și opacitatea ferestrelor și așa mici, sau incredibila amestecătură a lucrurilor la fel de înnegrite, și adunate de-a valma în odaia lor. Două paturi, unul de-o parte și celălalt de cealaltă parte a încăperii, invadate de rufărie mizeră, aveau doar marginea dezgolită, așa încât să te poți așeza sau chiar întinde… Un dulap odată alb, acum soios, șchiop, fără geamuri, cu o ușiță ruptă și cealaltă deschisă larg, lăsa vederii căni, borcane și borcănele, tacâmuri, pet-uri, ibrice, tot soiul de alte recipiente ba chiar și două cutii, așezate una deasupra celeilalte, inscripționate cu stema în jurul căreia scrie „Guvernul României”. Pesemne cutiile în care or fi primit vreodată alimentele UE…
Soba din teracotă, cu plită, aflată într-un alt colț al odăii, aproape că nu putea fi distinsă nici măcar la lumina blițului aparatului de fotografiat, într-atât era de murdară, și de negri și năpădiți de pânze de paianjen cei doi pereți din dreptul ei… Iar pe masa din dreptul ferestrei, peste cuvertura pătată și slinoasă așternută în loc de față de masă, bătrânica tocmai ce pusese un lighean plin cu brânză frământate de degetele ei neputincioase…
Mâncarea lor. Lângă el, pe un fund, mămăliga rămasă de la masa anterioară iar printre acestea, linguri, cutii, farfurii, căni… Și deasupra, un ceas. Un ceas vechi, cu ușiță cu geam prin care cu greu privitorul ocazional mai poate distinge orele. Afumat și obosit, ceasul atârna acolo la fel de inutil ca mai toate celelalte obiecte din casa celor doi. Un ceas care nu mai ticăie de mult prea multă vreme. Și care întărește sentimentul că acolo, timpul chiar s-ar fi oprit în loc… „Nu avem copii. Iaca stăm așa singuri toată ziua… Și tare mai e rău”, a spus Alexandra, așezându-se cu un oftat alături de moșul ei, pe unul din paturi. „Am avut doi băieți da au murit. De mici au murit. Parcă eu știu de ce… Și după aia n-am mai făcut…”, mai spune septuagenara, controlându-și cu un gest mecanic, legătura basmalei.
Și el și ea par să nu vadă, să nu realizeze mizeria în care au ajuns să trăiască. Și el și ea de abia se mișcă, așa încât nici de-ar realiza, n-ar avea puterea fizică de a mai face mare lucru. „Iac-așa ne mutăm de pe un pat pe altul. Că putere să mergem nu mai avem. Tare mă dor picioarele… Dar pe el îl dor și mai tare. Are probleme cu circulația, cu inima… De abia mai merge…”, a explicat tanti Alexandra, în timp ce moș Ion, mai în umbra ei, aproba dând din cap.
„Avem pământ și de-aia nu ne dă ajutor social”
Toată viața lor, moș Ion și nevasta lui spun că au trăit din pământul pe care l-au lucrat și din animalele pe care le-au crescut. Cât au fost în putere, pământul însemna pentru ei o adevărată binecuvântare, și au reușit chiar să trăiască așa, numai din roadele lui. Acum însă, pământul atât de râvnit de mai toți oamenii de la țară a devenit pentru ei un blestem, o povară, o piedică… „Avem pământ… ohoo… Mult pământ. Nu mai știu cât că dacă nu l-am mai putut lucra am și uitat… Din el am trăit, dar acum cine să-l mai lucreze? Că noi de abia ne mai târâm pe aici prin curte… Și din cauza asta nici nu primim ajutor social. Așa ne-au zis la primărie, că e lege că cine are nu știu cât pământ nu are dreptul”, a mai spus, supărată, tanti Alexandra. Nu că le-ar trebui cine știe câți bani, dar totuși…
Singurii bani care le intră lunar în casă celor doi bătrânei sunt cei primiți de moș Ion ca indemnizație de handicap. Omul este încadrat în gradul accentuat (II) de handicap și statul îi acordă din acest motiv 230 lei pe lună. „Așa că ar fi bun un ajutor social dar dacă nu ne dă…”, zice bietul, zâmbind nefiresc, cu gura știrbă… Mărturisesc amândoi că îi dor oasele, că poate le-ar trebui pastile, un consult pe la doctor, dar pentru că nu mai pot, s-au resemnat să îndure. Și durerile, și vorbele unora care spun că ar cam fi băut, ba chiar și acum ar bea și de aceea au ajuns în situația asta. Dar oare ce îndeamnă unii oameni să bea? Și ce îi îndeamnă pe alții să-i judece, ce plăcere le oferă datul cu părerea, în loc să încerce să ajute…?
Singurătatea, boala cea mai grea
Moș Ion și consoarta lui nu par să vrea vreun ajutor. Dacă-i întrebi, spun că totuși se descurcă, însă pentru ei, „a se descurca” înseamnă doar a avea ce mânca în fiecare zi. Iar de mâncare spun că au. „Avem trei găini, așa că mâncăm ouă, mai fac brânză cum am făcut și azi, în ligheanul ăla, și mâncăm cu mămăligă… Ce să mâncăm altceva?”, zice tanti Alexandra…
Suferința lor vine din altă parte, și anume din singurătatea și neputința în care au ajuns să trăiască. Nu doar că n-au copii, sau pe cineva de-al lor care să-i mai întrebe când și când de sănătate, dar din cauză că nu mai pot merge, nici cu alți oameni din comuna lor nu se prea întâlnesc. Pentru cei doi septuagenari e greu și să urce dealul de la casa lor și până la drumeag… Așa că se bucură ori de câte ori vine cineva să le calce prin bătătură. Să mai schimbe două vorbe… Să-și mai verse din povara bătrâneții… Să-și ia la revedere… Și apoi să aștepte încă și încă o zi, trecând peste încă și încă o noapte acolo, în paturile lor incomode, slinoase, în camera lor ca o hrubă întunecată, cu pereții afumați adunați laolaltă de pânzele dese de paianjeni și înconjurați de maldărele de lucruri mizere care acum nu le mai folosesc, dar care-au însemnat odată, demult, universul vieții lor.
Ce să le duci acestor oameni, ca să le vii în ajutor? Ce să le dăruiești ca să le faci existența mai omenească, bătrânețile mai suportabile? Și cum să le spui că ar putea fi și bine, când de atâta timp ei nu fac altceva decât să se afunde tot mai adânc, bolnavi și neputincioși, în singurătatea și mizeria lor?
Poveste adevărată despre neputința bătrâneții
Să știți că n-am scris povestea acestor oameni din alt motiv, decât acela de a vă arăta cum trăiesc unii oameni acum, în mileniul trei… Cum trăiesc doi bătrâni care ar fi vrut să fie părinți, dar nu le-a fost scris. Ar fi vrut să fie bunici, dar nu le-a fost dat, ar fi vrut să fie gospodari până la moarte, dar nu mai pot…
Nu vor să plece din casa lor, din locurile în care au trăit o viață. Așa că singurul ajutor pe care-l pot primi și care le-ar fi cu adevărat necesar este ca cineva să se ducă să le facă o curățenie zdravănă. Să le dea cu var, să le spele mobila, să le spele rufele și să le așeze frumos în dulap… Și să-i ajute pe ei înșiși să se spele, să-i ajute să doarmă în așternuturi curate, să-i facă să simtă, astfel, că există totuși pe lumea asta oameni cărora le pasă și de ei. De ei, de moș Ion și tanti Alexandra, care-și târâie bătrânețile uitați de lume în casa lor tot mai dărâmată, ascunsă în mijlocul frumuseții împădurite și veșnic foșnitoare a Vidrei…
„Mai treceți pe aici!”, ne-a scos din meditație strigătul gâtuit al lui tanti Alexandra, care a spart tăcerea locului. „Vă rog să mai treceți, vă rog!”, se tânguia, rupându-ne sufletul și așa ferfeniță după timpul petrecut la ei acasă… Urcam dealul către drumeag, tăind fâneața înaltă, multicoloră, frumos mirositoare ce înconjoară, ca o consolare, căsuța jalnică a celor doi bătrânei… Nu mai pot să-și pună ordine în lucruri… În gânduri și în viață. Nu au pe nimeni. Și nimeni nu-i are pe ei…
