De când se știe, în Joia Mare, Ilinca Crăcană, în vârstă de 76 de ani, din satul Măgura, comuna Jitia, vopsește ouăle. Mai toată lumea face asta, ați putea spune pe bună dreptate. Însă nu toată lumea, ba chiar foarte, foarte puțini mai vopsesc ouăle cu vopseluri naturale obținute din amestecuri de plante. Bunica Ilinca se pregătește pentru acest eveniment încă din lunile august și septembrie ale fiecărui an, când culege ierburile necesare pentru vopsirea ouălor de Paștele următor. Mereu în Joia Mare și întotdeauna după un ritual păstrat din moși-strămoși! Un ritual la care am fost și noi martori ieri, când am vizitat-o în colțișorul de Rai în care locuiește.
În bucătărioara de vară de pe veranda căreia se pot admira înălțimile împădurite în toată splendoarea lor, tanti Ilinca trebăluia de zor, asistată de nepoatele sale – Alina Trestianu, de 26 de ani ce urmează să aducă pe lume o fetiță, Diana Tufănoiu, de 17 ani și Simona Èšuțui, de 14 ani, ambele eleve, prima la Buzău și cealaltă la Jitia. De când se știe, bunicuța asta face în Joia Mare și, pentru că vrea cu orice preț ca tradiția să meargă mai departe, și-a adunat nepoatele lângă ea așa încât să deprindă și ele meșteșugul vopsitului natural 100% și tradițional. „Așa vopsesc eu ouăle dintotdeauna. Cu buruieni din astea pe care le culeg vara și le usuc, să am pentru Paștele următor”, zice, amestecând de zor lichidul păstos – „zama de plămdeală” – pus la fiert într-un crătițoi așezat pe plita sobei cu lemne. „În luna august culeg sovârvul, iar în luna septembrie frunzele de măr domnesc. Merge și cu frunze de alte soiuri de măr dar ăsta domnesc zic eu că este cel mai bun. Le adun, le pun la uscat în pod, și le am de Paștele următor. Îmi mai zic unii să nu mă mai omor să umblu pe dealuri după sovârv, dar eu nu vreau să fac altfel ouăle decât așa cum am învățat de la mama, și apoi de la soacra mea. Vopseaua asta nu se ia nici pe mână, nici nu colorează oul pe interior dacă s-a spart. Și ouăle vopsite așa se păstrează și un an! Vă spun pe cuvânt, nu se împut!”, explică, cercetând din timp în timp cu degetul temperatura „zamei de plămădeală”, în care a pus și un vârf de „piatră acră”, adică un fel de creion cu care se oprea, pe vremuri, sângerarea accidentală de pe obrazul proaspăt ras al bărbaților. „Luni am pus plantele mărunțite la macerat. Le-am lăsat așa până astăzi. Acum am pus-o la încălzit, amestec să se topească piatra acră și după aia pun înăuntru ouăle. Le fac în două ture. Mai întâi le bag aici să se îngălbenească”, spune, încercând din când în când culoarea ouălor, ridicându-le la suprafață cu o lingură. Când gălbeneala i s-a părut suficient de intensă, a scos crătițoiul pe prispa verandei și, asistată de nepoatele îmbrăcate în veșmânt popular, a început să le scoată unul câte unul, și să le lase la uscat pe un „țol” (preș – n.r.) pus la soare. „Ați auzit, fetelor? Aveți grijă! Până nu-s zghicite (zvântate – n.r.) nu le puneți aicea!”, a atenționat ea copilele, arătând spre ceaunul uriaș în care o altă plămădeală făcută din același amestec de frunze și piatră acră. „Gata! Acum punem ouăle în ceaun. Trebuie scoase pentru zeama în care s-au îngălbenit nu e bună să le fierb în ea”, explică, „oblojind” (învelind – n.r.) bine ouăle îngălbenite și uscate, cu plămădeala din ceaun. La urmă, bunicuța a stors bine câteva mâini de plante luate din crătițoi pe care le-a așezat peste cele din ceaun. „În funcție de câtă buruiană punem se fac ouăle roșu mai închis sau mai deschis, o să vedeți. Ceaunul îl punem pe foc și în el punem altă apă, rece, limpede din fântână, cât să le cuprinză. Și uite așa, pun lemne în sobă cât să se fiarbă mai încet, că dacă se fac repede se crapă. Și le lăsăm acolo maxim jumătate de oră, nu mai mult”, spune bunica Ilinca.
O viață frumoasă, alături de cei dragi
Jumătatea de oră necesară înroșirii ouălor din ceaunul cu plămădeală a fost umplută de bunicuță cu frumoasa ei poveste de viață. De șase ani spune că trăiește singurică, în casa frumoasă, acoperită cu șindrilă, ridicată împreună cu regretatul său soț plecat, în 2010, spre cele veșnice. Construită pe un deal, căsuța este înconjurată de o priveliște de basm! În orice parte te-ai uita, îți încălzește sufletul frumusețea tainică a pădurilor înverzite, pajiștile înflorite, înălțimile senine ale cerului garnisit cu pufoșenia mereu diferită a norilor albi, zumzăitul harnic al albinelor acoperit când și când de lătratul leneș al vreunui patruped… „Am avut cea mai frumoasă viață cu el! A fost meseriaș, tâmplar. Om tare bun, 50 de ani am trăit împreună cu el un trai fericit… Am după el o pensie de 47 de lei, că a făcut armata la detașamentele de muncă, la Oradea. Era flăcău pe atunci, noi ne-am întâlnit mai târziu. Eu stăteam cu părinții în Jitia de Jos, pe gârlă. Tatăl lui avea pământ acolo, cultivau legume, și alții la fel. Acolo toată lumea trăgea și mai veneau la noi să ceară ba aia, ba ailaltă.. Și într-o zi a venit și soțul meu cu fratele lui, și le-am pus să mănânce. Și la masă zice, „măi nea Culai era bună o ceapă”. Și eu m-am dus și le-am adus ceapă, da am luat de la ei din căruță, nu de la noi. Și și-au dat seama… Apoi, avea el o babă aici și o tot trimitea cu scrisori jos la mine, și eu trimiteam răspuns. Când ne-am cununat, eu aveam 22 de ani, el 28. Era cel mai mic din cei trei frați ai lui, socru-meu l-a făcut la 50 de ani, și cel mai alintat… De toate mi-a făcut, numa două lucruri nu le-a făcut niciodată: să mulgă vaca și să facă focul dimineața. Asta n-a vrut cu niciun chip! În rest a fost cel mai harnic și bun om! Am făcut împreună trei copii, un băiat care este la Focșani, o fată la Vintileasca și una este aici în sat. Am cinci nepoți și o viitoare strănepoată care urmează să se nască”, a spus bunica Ilinca, privindu-și cu drag nepoatele cărora încearcă să le lase meșteșugul înroșitului ouălor cu amestec de plante. Și mai spune că nu, nu-i este deloc frică să locuiască singură în mijlocul pădurilor, atât de departe de orice vecin… Sau cine știe, poate că distanțele, ca și timpul, au, pentru localnicii din Măgura, o cu totul altă dimensiune… „Nu mi-e frică, de ce să-mi fie? Și apoi am un câineeee!!! Că dacă-i dau drumu nimeni nu se apropie!”, râde, și se ridică să verifice roșeața ouălor ascunse în plămădeala din ceaun.
„Am vopsit și 300 de ouă!”
Cu grijă, bunica Ilinca scoate un ou roșu ca focul din fiertura ceaunului. Îl așează pe marginea sobei și îl încearcă dacă-i fiert, învârtindu-l. „E gata! Haideți, care ia ceaunul de pe foc? Trebuie scoase”, zice ferm, îndemnându-și nepoatele. Și nici una nici două, ceaunul ajunge pe iarba din fața verandei. Èšolul este întins grabnic lângă el și ou după ou roșii ca un obrajii copilelor este scos și pus la uscat înainte să fie cosmetizat cu o pojghiță de ulei. Altfel n-ar putea fi pus în coșul de nuiele special pregătit! „Astea le las așa roșii. În coșul celălalt am pus ouăle picurate cu ceară. Le zice ouă picate. Le-am picurat mai întâi ceară pe ele, după aia le-am pus în plămdeală să se înroșească și apoi le-am curățat de ceară. Și au rămas așa, pătate cu alb, pentru că așa este datina. Ele simbolizează ceva: în vinerea patimilor, când a murit Iisus pe cruce, Maica Domnului a stat sub cruce cu coșul de ouă. Sângele lui Iisus a picurat peste ele și nu s-au înroșit de tot. Asta simbolizează”, a explicat bunica Ilinca, începând să curețe ouăle scoase pe țol de buruienile prinse de ele, pentru ca apoi să le dea luciu frecându-le cu o cârpă îmbibată cu ulei. „Înroșesc multe ouă, că le dau și copiilor. Sunt ouă făcute de găinile mele, care mănâncă iarbă și boabe de porumb pus de mine. Naturale sută la sută, fără nicio chimicală! Au fost ani când am făcut și 200, chiar și 300 de ouă cu metoda asta a mea, cu buruieni„, a spus bunica Ilinca, cu mândrie.
Nu ne-a lăsat să plecăm fără să ne pună la masă – „Săptămâna asta se mănâncă obligatoriu de post”, zice. Așa că după un „Tatăl Nostru” rostit, după obiceiul locului, înainte de masă, și o linguriță de colivă ce fusese sfințită încă de dimineață, bunica Ilinca ne-a îmbiat cu icrele sale de fasole, salata de cartofi, chifteluțe fragede de post și chifle făcute de mâinile sale, toate așezate pe masa așternută cu ștergare de ea cusute, din veranda cu priveliște de basm…
Cu greu ne-am desprins de bunica Ilinca și nepoatele sale… Cu regret ne-am îndemnat pașii s-o ia înapoi, pe cărarea tăiată prin povârnișul acoperit de iarba crudă și flori vesele, multicolore… Fiecare duceam în inimă frumusețea incredibilă a acelor locuri, sfințite – că doar omul sfințește locul, de bunica Ilinca și vrednicele sale nepoate. În mâini strângem pungile în care aceasta ne-a pus, ca să ne amintească de meșteșugul ei, câteva ouă pe care să le ciocnim de Paște. I-am promis că îi vom face cunoscută inedita metodă de vopsit ouăle. Iar nouă ne-am promis că într-o zi, vom da curs invitației sale și ne vom întoarce! Poate în august, când trebuie cules sovârvul? Poate în septembrie, când trebuie puse la uscat frunzele de măr domnesc…? Sau cine știe, poate chiar mai devreme, fiindcă fără îndoială, bunica Ilinca din satul Măgura mai are încă multe, multe de povestit!
