Pe strada Holdelor din Mărășești, într-o ruină ce-i amenință clipă de clipă viața, respiră, încă, un om neputincios și amărât… Revoltător de amărât! Toată averea lui Neculai Căpușă sunt cei 60 de ani trăiți pe acest pământ, plus trei boli grave: TBC, hepatită și sechelele unei semipareze, din cauza căreia se deplasează cu mare, mare greutate. Și mai are Neculai ceva: o grea și cumplită singurătate… Nu mai are mamă, tată, nici nevastă, iar copii n-a avut niciodată. O soră i-a murit, iar alte două l-au părăsit complet de ani și ani, luând calea Italiei și Germaniei. Rămas omul nimănui, Neculai și-a pierdut, încet și sigur, interesul pentru propria persoană. Se simte inutil. Și condamnat. Condamnat să moară singur, acoperit de dărâmăturile casei care i-a adăpostit familia odată. În mijlocul unei societăți, sub ochii unor autorități cărora pur și simplu nu le pasă! Acest om are nevoie, cât mai urgent, de un container în care să trăiască în siguranță, atâta timp cât îi e hărăzit!
De mult, de foarte mult timp, zilele și nopțile lui Neculai seamănă atât de mult unele cu altele încât bietul om a ajuns să le piardă șirul… Pare să nu-l mai intereseze nimic, pare să nu-și mai dorească nimic și nu mai are vreo speranță. A fost o vreme când a conștientizat că nu se mai poate așa, a fost o vreme când a îndrăznit, zice, să ceară ajutor. „I-am spus primarului să-mi dea o baracă, un container din ăla, că eu casa nu mai am putere s-o ridic și cade pe mine. Și-a zis: da ce vrei, să-ți fac eu casă?”.
Așa că omul, care de abia se târâie sprijinit într-un baston, s-a resemnat să-și chinuie existența în singura cameră rămasă, ca printr-o minune, în picioare! Sunt mulți cei care îl iau în râs, sunt și mai mulți care sunt de părere că „își merită soarta” pentru că a băut, a fumat sau mai cine știe ce o fi făcut… Totuși, să lași un om să viețuiască precum un amărât de câine, să dormi liniștit în timp ce știi că în comunitatea ta este un om care în orice clipă poate muri îngropat sub dărâmăturile ruinei propriei sale de case este de-a dreptul inuman! Un singur noroc are, totuși, bietul Neculai. Și acela poartă numele unei vecine care, din omenie, se milostivește să-i ducă în fiecare zi un blid de mâncare.
Creștina are și ea familia ei și copiii ei, și nu unul ci patru copii! Nu stă nici ea pe roze și are, ca toată lumea, problemele ei, însă nu poate asista cum dincolo de gardul propriei gospodării un om moare cu zile. De foame, de frig, de neputință… „Mama lui a murit în 2006, surorilor nu le pasă de el, au plecat și nu s-au mai interesat. Are o pensie de 400 de lei și după ce a murit maică-sa îi aduc eu mâncare, îmi dă pentru asta 200 de lei în fiecare lună și 200 îi rămân lui pentru medicamente. Că-i bolnav rău de tot… Mi-a fost milă de el, nici un câine nu-l lași să se chinuie în halul ăsta. Și să nu credeți că n-am umblat pentru el, am zis și la primărie, dar n-a făcut nimeni nimic… Să-l vedeți cum așteaptă dimineața să-i aduc mâncare… Ce mâncăm noi îi aduc și lui”, a spus femeia, care nu a dorit să-și facă public numele.
Casa groazei
Oricine ar trece întâmplător pe strada Holdelor din Mărășești și ar da cu ochii de dărăpănătura ce întrerupe șirul caselor cât de cât decente, ar crede că acolo e un loc pustiu. Ceea ce a fost odată curte acum nu mai are gard, nici vreun WC improvizat nu se zărește printr-un colț pe undeva… Crengi, peturi, fâșii de folii și tot soiul de gunoaie fac și mai dezolantă imaginea ruinei cu pereții adunați într-un echilibru periculos de instabil… Jumătate din casă s-a dărâmat deja, iar cealaltă jumătate, adică odaia în care stă Neculai, nu mai are mult până să cadă. Pericolul e evident pentru oricine ar îndrăzni să privească dincolo de perdeaua soioasă pe care omul și-a agățat-o la ușă, să fie ferit, pesemne, de gângănii… Tavanul nici nu mai e tavan, ci un soi de… cocoașă inversă învelită într-o folie, ce stă să-și reverse conținutul peste bietul locatar. Peste nefericitul care nici măcar pereții nu-i are întregi, să-l apere de frigul iernii. Unul dintre aceștia este pe jumătate dărâmat, iar omul l-a cârpit, așa cum a putut, cu câteva scânduri și placaje. Pe jos, la baza lui, Neculai și-a pus câteva brațe de surcele și bucăți de lemne adunate cu greu cine știe de pe unde și pe care le bagă, cu zgârcenie, pe gura sobei minuscule din lut.
Doar joaca aprins colorată a flăcărilor dă oarecare iluzie de căldură în tot acel decor cotropit de mizerie. Dar nu mizerie în sensul de dezordine sau gunoaie adunate. Nu, pentru că Neculai pare un om foarte ordonat: cele două-trei haine pe care le are stau atârnate în cuie, deasupra patului în care-și trăiește suferința. Pe pat, chiar dacă nu are așternuturi, omul și-a pus întins câteva plapumi vechi și o saltea, să-l facă cât de cât mai confortabil, iar de învelit se învelește cu două pături jerpelite… În fața patului, pe un taburet pe care a așternut o foaie veche de ziar, într-o cană plină cu cenușă stă înfiptă o lumânare. Adică „becul” pe care Neculai îl aprinde cu chibritul seară de seară. Omul trăiește fără curent electric. Nici apă n-am văzut să aibă în curte…
Trăiește ca vai de lume, incredibil de primitiv, fără niciunul din obiectele ce ne fac nouă, celorlalți, viața mai ușoară. Trăiește pur și simplu ca un om rătăcit în timp, aruncat, dintr-o greșeală a sorții, din epoca de piatră direct în mileniul trei! Dar nu a fost mereu așa…
„Am făcut opt clase, plus trei de tâmplărie și două de zidar”
Slăbit evident trupește și sufletește, măcinat de boli, Neculai ne-a povestit, în cuvinte simple și puține, despre propria sa viață. Zice că a fost și el, odată, om ca toți oamenii, cu serviciu, cu casă, cu surori și cu nevastă. Numai copii n-a avut. Zice că n-a fost să fie și nu știe dacă să-i pară rău sau bine pentru acest lucru. Nu de alta, spune, dar poate că și aceștia l-ar fi părăsit… „Asta e casa părintească, în ea am stat mereu. Am fost patru la părinți. Eu și trei surori. Una dintre surori a murit, alta a plecat în Italia, alta în Germania. Nu mai știu nimic de ele, nici la mine n-au mai venit. Am avut părinți buni, care s-au îngrijit și m-au dat la școală. Opt clase am făcut, plus trei de tâmplar și două de zidar. Am fost și însurat, dar din 1978 sunt despărțit. Am muncit ca tâmplar și zidar, dar m-am îmbolnăvit, am făcut TBC. În 1993 am stat șase luni în spital cu plămânii… După aia m-am îmbolnăvit de hepatită… În 2006 a murit și mama, și-am rămas singur de tot. Nu mai am pe nimeni. Și am mai făcut și o semipareză, o vreme n-am putut să mă ridic să merg absolut deloc… Am avut noroc cu vecina de n-am murit… Și acum merg foarte greu, mă sprijin în băț, dar chiar și așa, mi se întâmplă să cad și nu mă mai pot ridica. E vai de capul meu”, a spus Neculai.
Din pensia lui de 400 de lei, 200 îi dă vecinei ca să îi cumpere și să-i facă și lui câte ceva de mâncare. Iar restul de 200 îi dă, zice, pe medicamentele pe care trebuie să le ia mereu. „De unde să mai am bani eu să-mi repar casa? Dar nici nu cred că mai poate fi reparată, trebuie dărâmată și construită alta… Că nu mai are mult și cade peste mine. Într-o dimineață parcă văd că or să mă găsească mort, îngropat sub dărâmături. Că tavanul și acoperișul stau să cadă…”, spune, rar și apăsat, omul nimănui…
Are nevoie urgentă de ajutor
Neculai e prea slăbit și prea neputincios trupește, sufletește și materialicește să se poată ajuta singur. Până și vecina lui a dorit să atragă atenția, prin intermediul cotidianului nostru, că locuința bărbatului este pur și simplu o „bombă cu ceas”. Se poate prăbuși în orice moment peste trupul firav al sărmanului. Peste Neculai, un om ca oricare dintre noi, care, însă, din motive ce oricum nu mai contează, a rămas singur și ocolit de șansa unui trai omenesc. Până când cei în drept se vor decide să-l ajute, singura speranță de mai bine pentru acest om vine de la fiecare dintre noi.
Dacă credeți că puteți, dacă doriți să-l ajutați cu ceva pe cel mai amărât dintre amărâți, o puteți face vizitându-l direct, pe strada Holdelor din Mărășești. Sau puteți veni oricând la sediul redacției noastre. Priviți pozele și gândiți-vă: o dată în viață, oricare dintre noi am putea ajunge într-o situație disperată, din care să nu putem ieși fără o mână de ajutor…
