GALERIE FOTO: Poveste despre iubire, război și singurătate

Au crescut amândoi în două familii sărace și pline de nevoi. S-au cunoscut după ce el s-a întors din război, într-o primăvară, pe câmpul pe care-și pășteau vitele. S-au îndrăgit, s-au „luat” și împreună au trecut mai ușor prin încercările vieții… Cea mai greu de dus dintre toate a fost lipsa unui copil care să le poarte mai departe amintirea… La 93, respectiv 90 de ani, Maria și Maftei Pasere, din comuna Vrâncioaia, își duc povara anilor în căsuța lor neaoșă, rămasă printre celelalte case ale comunei ca o încăpățânată mărturie a unor vremuri de mult apuse…

    După 60 de ani petrecuți împreună, nonagenarii mărunței par că nici nu mai au nevoie să comunice prin cuvinte… Se înțeleg din privirile acum opace, din gesturile tremurânde, din felul în care își târâie tot mai greu picioarele, din oftaturile resemnate sau gemetele născute din atâtea și atâtea feluri de dureri ascunse… 
Dacă ajungi în fața primăriei din Vrâncioaia și-ți arunci privirea peste drum, ograda celor doi bătrânei n-are cum să nu-ți atragă atenția! În lungul șir de case ce povestesc despre contemporaneitate, căsuța lui tanti Maria și a lui moș Maftei zâmbește nostalgic de peste timpuri, din toți pereții ei văruiți în alb, cu toată prispa ei lungă, din lut, prin geamurile așezate tipic, de-o parte și alta a ușii ce păstrează încă verdele scorojit al vopselei cu care a fost „îmbrăcată” odată… Și n-am putut să nu remarc petecul de pământ din față, cu firele de roșii mai mult uscate, legate rudimentar de haracii improvizați, și povara mărului de lângă gard sprijinită de-un par pus cu schepsis, așa încât să nu se rupă creanga…
Și tuleiele solitare are porumbilor cu săbiile frunzelor ruginite de uscăciune, și ograda prelungă, mărginită de stiva de lemne pentru iarnă lângă care silueta firavă a Mariei, cu pașii împiedecați de câteva găini roșcate, părea și mai firavă… Cu baticul pus strâmb pe cap, cu fusta trasă direct peste o pereche de pantaloni zdrențuiți și cu puloverul lăbărțat atârnându-i pe trupul costeliv, bătrânica părea complet pătrunsă de misiunea sa de dimineață: aruncatul boabelor la cotcodăcitoare…
„Spionajul” nostru n-a rămas neobservat: „Intrați dacă vreți! Hai să vă dau prune!”, a spart brusc pacea domestică a locului glasul bătrânelului ce s-a grăbit, cu gesturi familiare, să deschidă larg portița… N-a așteptat să vadă de intrăm ori ba și, bucuros de oaspeți, a luat-o înainte, cu pași grăbiți și oarecum mecanici, ca ai unui roboțel întors cu cheia, pe cărarea ce duce sus pe delușorul plin cu rânduri de vie și cu câțiva pruni rătăciți printre ele…

   O poveste despre război și pace

    Povestea nu s-a legat acolo, sub prunul dintre vii, ci în odăița modestă a celor doi soți, ai căror zeci și zeci de ani le-au împuținat atât de mult puterile trupești, a căror singurătate le-a adus atâta resemnare încât par să nu mai bage de seamă stratul de negreală lipicioasă ce a cotropit tot decorul din jur. Tanti Maria nu-l mai vede la propriu, boala furându-i lumina ochilor, iar lui moș Maftei nu-i mai pasă… „Aici am trăit toată viața. Am fost săraci, cinci frați la părinți, din care numai unul mai trăiește, la București… Am făcut aici șapte clase, școala primară cum era pe atunci… Și mai am un certificat de absolvire, că am absolvit cursurile populare de limba rusă”, zice, și involuntar, își continuă povestea în… rusește! 
Râde încurcat când își dă seama că nu pricepem nimic, și revine. „Trei ani am făcut armată, în cazarmă la Cernavodă și după aia ne-au trimis pe front. Am fost în Compania 6 vânători de gardă… Aveam 20 de ani. Trei ani de război am făcut, și a fost greu tare…  Am făcut școală de război pe viață și pe moarte… Ne dădea țara de mâncare o pâine la opt inși… Și-n rest, beam apă rece, ce să facem altceva…Trăgeam cu pușca-n sus, să nu omorâm pe nimeni, trăgeam de frică, că era nenorocire acolo… Când veneau tancurile, treceau peste noi, dar am învățat cum să mă feresc”, spune nea Maftei.

    Timpul i-a șters, desigur, multe din întâmplările existenței sale, însă amintirile din război pare că le-a pus cu bună știință la păstrare într-un sertăraș al sufletului, și nu-i trebuie decât o scânteie de interes din partea cuiva, ca să le scoată de acolo și să le răsfoiască… „Îmi aduc aminte că în 1945 am primit ordin de plecare înapoi în țară. Ne-a îmbracat într-un tren de marfă și am mers o lună zi și noapte. În Cehoslovacia am coborât din vagoane. Se apropiau Paștele. Ne-au dat câte cinci ouă, patru stricate și unu bun, ne-au mai dat și câte un colac muced și am plecat la drum, spre țară, pe jos… Noapte, zi, am mers pe sub ghiulele de tun, pe sub gloanțe și grenade.. Cei mai mulți din soldați plângeau, ne rugam continuu să ne ajute Dumnezeu să scăpăm cu viață… Am trecut peste morți… unii erau nemți, alții români, alții ruși… Când îi îngropau, nemților li se punea cascheta pe un harac, românilor câte un băț crăpat în loc de cruce, iar rușilor li se făcea o stea din carton… Mergeam și ziua și noaptea, la pas… Am plecat din Cehoslovacia pe 20 mai și am ajuns în țară la 23 august, deci am mers pe jos trei luni…”, a povestit moș Maftei.  
    Adunat de spate, se ridică și merge în cealaltă odaie. După câteva momente se întoarce, se așează iar și desface în poală, cu mâini tremurătoare, nodul unei bocceluțe albastre. Acolo a păstrat veteranul nonagenar toate documentele ce-i pot atesta vorbele: certificatele de naștere, cel de căsătorie, livretul militar, ordinul de lăsare la vatră și, desigur, medaliile. Medalia Eliberarea de sub jugul fascist, Crucea comemorativă a celui de-Al Doilea Război Mondial și încă o medalie inscripționată în limba rusă, pe care a primit-o, din câte își amintește, undeva pe front. „Când sunt zile de sărbătoare mi le prind în piept. În rest, le țin aicea…”, șoptește, așezând la loc documentele și medaliile sale, aproape cu tandrețe… În bocceluța aceea albastră, nu mai mare de-o palmă, nonagenarul își păstrează cu sfințenie o mare parte din viață…

   Viața de după război și dorința de a fi părinte
   
Ajuns acasă, a început o nouă luptă: aceea pentru construirea propriei vieți, alături de Maria, cea pe care a ales-o să-i fie alături la bine și la greu, până în cea din urmă clipă… Au construit împreună o casă, și-au încropit gospodăria, au crescut animale, au lucrat pământul… Împreună au fost și la București, acolo unde nea Maftei zice că a lucrat mulți ani la „Cercetări miniere”. „Se numea Intreprinderea de minereuri și avea mai multe secții, cum ar fi de exemplu magnetism, gravimetrie, foraj… Eu am lucrat la magnetism. De la București mă trimitea prin țară, citeam pe aparatură de specialitate… Au trecut anii și m-am cerut la pensie, și apoi am venit iar aici, la Vrâncioaia, unde ne vedeți și astăzi… Eu cu baba mea, că n-am avut copii, așa a fost norocul nostru… Să nu avem… Da să nu credeți că n-am vrut, chiar am și căutat!”, a spus cu convingere nea Maftei. Și atunci, pe loc, mi-am amintit de simpaticul moșuleț care, cu vreo zece ani în urmă, a venit la redacție să dea știre la omenire că vrea copii de crescut!   
    Pur și simplu, omul umbla la vremea aceea în lung și-n lat, doar-doar o reuși să înfieze un copilaș. „Din întâmplare, n-am avut copii cu baba mea. Și nici alții n-am. M-am tot gândit și am venit aici, la oraș, poate-oi găsi să iau și eu doi copilași, ori de crescut, ori de-nfiere… Că restul, am de toate. Și casă, teren de muncă, am și 10 oi, purcel, 10 păsări”, îmi povestea, la vremea respectivă, batrânelul. „Am fost la crescătoria aia de copii, de la surdo-muți și le-am zis la doamnele alea să-mi dea și mie doi copii să-i înfiez. Au zis «nu-ți dăm bre, că ești bătrân». Și-am venit aici la voi, (la redacție – n.r.) să dau înștiințare în județ, că poate-or fi oameni săraci care au copii pe care vor să-i dea. Or mai fi ele și alte crescătorii, dar eu pe aia am știut-o, la aia m-am dus. Am zis că dac-oi găsi, oi găsi. Dacă nu, nu”, îmi zicea acum zece ani, nea Maftei. Și a fost NU. Și el, și băbuța lui au rămas tot singuri…

   Înduioșătoarea tandrețe a bătrâneții

    Pe negândite, în cadrul ușii a apărut Maria. Îmbrăcată de data asta într-o ie și cu baticul aranjat frumos, zâmbea inocent și părea că se uită înspre noi cu ochii larg deschiși, rotunzi, albaștri, de copil… O apariție înduioșătoare și complet nevinovată, o apariție absolut nemaivăzută, coborâtă parcă din alte lumi! Cum altfel să descri un trup de 90 de ani din care râde prin toți porii, un suflet de copil! 
Nu prea mai știe ea de necazurile vieții. În mintea ei, acum, e multă lumină copilărească, dar moș Maftei o înțelege și-o îngrijește așa cum și-ar fi îngrijit propriul copil. I s-a dus buhul de grijuliu ce e cu nevasta lui, pentru care nu precupețește niciun efort și pentru care face orice ca s-o aibă alături cât se poate de mult timp de acum înainte… Știe că fără ea, viața lui va fi pustie… Iar ea simte, instinctiv, sprijinul și afecțiunea lui nespusă. Așa că ori de câte ori îi lipsește prea mult din preajmă, îl caută…
Câteodată, el îi ia capul între palme, ca și cum ar vrea să înțeleagă mai bine ce dorește… Câteodată, ea își strecoară mâna uscățivă în palma lui bătucită de muncă. Și stau așa câteva secunde, într-o conectare misterioasă prin care-și dau energie, pentru ca apoi să-și vadă fiecare de treburile lui. Așa cum au făcut 60 de ani! O viață!